Posteritatea bardului Adrian Păunescu

Zilele trecute, plictisindu-mă de moarte, mi-am pus visător, în patefon, un disc-suvenir cu Cenaclul „Flacăra”, și-am ascultat cum osanalele au început să zboare prin aer ca sâmburii de dovleac, izbindu-și traiectoria de hormonii fragezi ai publicului spectator, ce contrastau cu hormonii, buhăiți de excese, ai bardului Adrian Păunescu:
– Să învățăm ce-nseamnă omenia! – tuna Păunescu, strecurându-și lăboanța cât lopata, în lipsa de sutien a unei admiratoare de serviciu.
– Să învățăm ce-nseamnă omenia! – aproba publicul în erecție, descreierat de excitație, descătușat de dogmele socialiste.
– Și comuniști să învățăm să fim! – adăuga poetul, cu celulita fălcilor desenând valuri marine, ca publicul excitat la meciurile de fotbal.
– Și comuniști să învățăm să fim! – zbierau pacienții spectacolului, eliberându-se de lanțurile exploatatoare ale hainelor capitaliste.
***
Să nu fi existat saliva, ca un lac protector, depusă de Păunescu pe mâinile soților Ceaușescu, în mod sigur oasele foștilor conducători n-ar mai fi fost atât de bine conservate.
Păunescu trebuie admirat, totuși: până la el, nimeni n-a preludiat fătucile folosind, ca afrodisiac, patriotismul. El a făcut-o: și-n vreme ce alămurile patriotismului sunau ca la operetă, șlițul burduhănosului poet se deschidea lin, de la sine.
Bineînțeles însă că bine hrănitul Adrian n-a dat vreodată doi bani pe acest obiect de anticariat, numit patriotism. Pentru el, patriotismul înseamnă doar un prezervativ de folosință îndelungată și un aperitiv al chiolhanurilor în sânge de fecioară.
*
Se spune că nu-i bine să te joci cu anumite lucruri.
Nu-i bine, de exemplu, să-ți publici jurnalul în timpul vieții sau să-ți botezi statui și școli cu numele tău, viu fiind încă. Așa a procedat umflatul Adrian, când s-a lăsat imortalizat în bronz sub formă de statuie, și când și-a botezat școala din satul natal cu numele său.
Asemenea fapte – sunt absolut sigur – mânie instanțele cerești, le enervează din cale-afară, atrăgând prematur posteritatea imprudentului.
Astfel încât, să ne bucurăm pentru excesul de paranoia a lui Păunescu. E clar: pe omul ăsta, posteritatea îl mănâncă vârtos undeva, într-un loc clasic, foarte cântat de poeți asemenea lui.
Iar asemenea mâncărimi, niciodată, dar absolut niciodată, nu rămân nescărpinate.