Poștaaa!

Nu știu cu ce sentiment deschideți Dvs. cutia poștală. Eu unul am început s-o fac cu teamă. Pe vremuri, era o bucurie, amplificată de așteptarea împlinită: zăream o frântură de plic ițindu-se pe la încheieturile cutiei și strigam de răsuna casa – „avem scrisori!” Cu emoție despătuream misivele caligrafiate cu mâna lor de prieteni, rude, colegi, admiratori îndrăgostiți… Acum, ce aș putea afla acolo? Facturi întârziate, amenzi, impuneri, somații de la ANAF, citații, talonul pensiei de mult cheltuite, reclame ce nu mă interesează și alte asemenea drăgălășenii. O scrisoare în toată regula n-am mai primit de cine știe când. Avem internet, Skype, mesagerie vocală, mobil, cine și de ce să-și mai bată capul cu literatura epistolară? Uitați-vă la americani: nici nu mai știu să scrie de mână, presară literele dezlegate și risipite, ades numai majuscule.
La noi au cam dispărut și cutiile poștale. Nu cu multă vreme înainte (adică, înapoi), le vedeai vopsite galben, cu trâmbița poștașului roșie, pe toate gardurile. Ca să pui o scrisoare la cutie în ditamai orașul trebuie acum să parcurgi kilometri – semn sugestiv că va dispare curând și scrisoarea. „Doresc ca micile mele rândulețe…” (pe vremuri funcționau formule-tip, nu se cuvenea să începi scrisoarea abrupt și brutal cu „tată, trimite-mi bani!”) – ehei, a fost odată! Dăm bipuri, trimitem e-mailuri, intrăm pe Twitter, conversăm gratuit cu verii din Groenlanda pe Skype, urmează Wave și, se spune, scrierea pe hârtie își va da duhul definitiv, era poștei electronice însăși urmând și ea să se încheie curând, cedând locul „comunicării de flux”.
Paradox: mai puține scrisori, dar tot mai mari cozile la oficiile poștale. Și asta pentru că Poșta Română, cu personal redus, este pusă să presteze tot soiul de activități „conexe” ce-i răpesc timpul și o îndepărtează de la misia ei, atâta cât a mai rămas din ea. Mă-ntreb ce se va alege din acest prielnic izvor de informație care este scrisoarea în veacul ce va să vină, câtă vreme de e-mailuri nu se îngrijește nimeni să fie tezaurizate și catalogate în fonduri documentare (s-ar încălca și dreptul la intimitate al destinatarului).
Cum, periodic, facem curățenie în computer, azvârlind în neant cu toptanul „vechiturile”, ulterioara funcție revelatorie a scrisorii e-n grea cumpănă. Pentru viitorime, sursa de informație asupra veacului XXI va rămâne cea gazetărească – imagine sau text tipărit. Or, trăirile și convingerile intime ale cetățeanului apar fatal blurate în pagina de ziar, scrisoarea fiind cea care aducea suplimentul de sinceritate, nuanțări, mărturisiri incomode și amănunte ascunse… Se zice chiar că însăși comunicarea scrisă fi-va inutilă, întrucât urmează citirea automată a gândurilor (desigur, îndosariate apoi în fișierele serviciilor specializate).
Genul epistolar (de fapt, specia) a furnizat, mai ales în secolele XVII și XVIII, nu numai prețioase informații documentare privind istoria culturală a umanității, ci și literatură în sine. Călinescu semnala în alcătuirea misivei o mulțime de procedee de sorginte literară: portrete, pamflete, metafore, aforisme, iar alte prestații epistolare excedau condiția speciei, întrupându-se în memorialistică (Montesquieu, Rousseau, Ion Ghica), roman (Richardson) ori chiar literatură propriu-zisă („Scrisorile” lui Eminescu). Proprie veacului XVIII, spunea G. Lanson, era „în afara plăcerii de a discuta, o alta mai mare – aceea de a scrie.” S-a mistuit de mult!
În veacul nostru, nici scrisul în sine nu prea mai are șanse de trai îndelungat, câtă vreme s-a inventat hârtia care, după citirea misivei, poate fi ștearsă și utilizată din nou, cu alte destinații… Poștașul de pe strada mea era considerat de-al casei: cățelușa Tanța nu-l lătra niciodată și, când confrații îmi trimiteau cărți ce nu încăpeau în cutie, intra în curte și le agăța printre crengile liliacului de la poartă. Nu l-am mai văzut de nu știu când. Drept pentru care o să-mi trimit singur o scrisoare recomandată. Semnând de primire, am prilejul să-l mai întreb de sănătate și de isprăvile feciorului bejenit prin Scandinavia. Numai că Oficiul e la doi kilometri distanță, iar coada la ghișeu este suverană și eternă. O să rezolv altfel: se pare că am, pe undeva, numărul de mobil al poștașului…