Nici nu știu cum să încep aceste rânduri, atât de multe idei, iluzii, vise, amintiri și de ce nu speranțe sunt în mintea mea.
Dar de fapt ar trebui să încep prezentându-mă nu-i așa? Mă numesc Diaconu Cristina, lucrez ca oficiantă la Oficiul Poștal C-lung Moldovenesc 1, și fac parte din colectivul Poștei Române din anul 1998.
Toate zvonurile și articolele apărute în presă și la televiziune legate de situația în care a ajuns Poșta Română mi-au produs o mare tristețe, iar în sufletul meu este acum frica pentru ziua de mâine.
Nu pot să-mi imaginez viața fără ea, cred că toți cei care lucrează de ceva timp în această unitate simt același lucru.
Unor persoane viața le oferă o a doua șansă, un alt început, exact acest lucru mi-a oferit mie Poșta.
În primul rând țin să menționez că și la propriu familia mea este legată de poștă, soțul meu este factor poștal de 21 de ani, dar pot să spun că doar atunci când și eu m-am alăturat acestei „familii” am început să trăiesc cu adevărat.
La început am lucrat (10 ani) ca factor poștal, o meserie grea, istovitoare dar înconjurată de familie, colegi și oameni pe care-i deserveam zilnic au început să apară și realizările.
Când am intrat în acest serviciu tatăl meu (D-zeu să-l ierte) mi-a spus – că atunci când lucrezi cu oamenii dacă vrei să fie bine, oricât de multe greutăți și probleme aș avea să le las acasă încuiate bine, iar la serviciu să fiu mereu comunicativă, calmă, veselă.
I-am urmat întocmai sfaturile și pot să spun să așa am prins drag de oameni, și ei de mine, este un sentiment atât de plăcut să te simți iubită, apreciată, respectată de oameni.
Am fost alături de oameni la evenimente fericite (nunți, botezuri), i-am încurajat atunci când aveau nevoie de un prieten, de un confident și de ce nu, am fost alături de ei atunci când se despărțeau pentru totdeauna de persoane dragi.
Sunt satisfacții atât de mari în munca noastră, încât uneori uiți de propria persoană și te gândești doar la binele celorlalți.
Dar atunci când dăruiești și te gândești la cei din jur binele se întoarce și la tine.
Suntem o familie modestă și nu avem alte venituri dar poșta ne-a oferit soluții în multe clipe din viața noastră.
Singurul nostru băiat, Gabriel, avea probleme grave de sănătate, o bronșită astmatiformă destul de gravă, și numai cu ajutorul poștei am reușit să mergem câțiva ani la mare la tratament iar acum copilul meu este un adolescent normal.
Amintiri frumoase sunt legate și de „Marșul factorilor poștali” – competiție la care am participat mulți ani. Pe lângă competiția în sine, această întâlnire a fost mereu un prilej de bucurie, o frumoasă reîntâlnire cu colegi de la alte oficii poștale, o reîntregire a unei mari și frumoase „familii” care pentru câteva ore uită de necazuri și greutăți predominând doar bucuria și voia bună.
Mulți ani am avut parte de sprijinul ziarului Monitorul de Suceava, care știa să recompenseze salariații fruntași la abonamente cu bani și produse necesare într-o familie. Datorită acestor oameni minunați reușeam să-i ofer un trai mai bun copilului meu și familiei mele.
Am dat foarte puține exemple din viața mea când oameni deosebiți mi-au întins o mână de ajutor, iar toate evenimentele au fost legate de frumoasa familia a Poștei Române.
În curând se împlinesc trei ani de când lucrez la Oficiul C-lung Moldovenesc 1 ca oficiantă și pot să spun că-mi place foarte mult ceea ce fac. Și aici m-am făcut plăcută de foarte mulți oameni (am „lipici”, vorba doamnei dirigintă) mă străduiesc să fac oamenii să se simtă bine, să aibă încredere în noi (Poșta Română) să-i ajut dacă ține de persoana mea, să-i fac să zâmbească atunci când sunt triști sau nervoși.
Cu aceste gânduri și exemple din viața mea am încercat să arăt cât de mult iubesc această meserie, cât suflet pun în tot ceea ce fac, mă duc cu drag la serviciu, suntem un colectiv unit, împărțim totul, iar cei care vin în unitatea noastră sunt serviți cu răbdare, înțelegere, corectitudine și profesionalism.
Eu am o singură familie, Poșta Română, care-i include și pe cei de acasă și nu pot să-mi imaginez viața fără ea, este ca și cum anii în care am luptat să ajung aici ar fi dați uitării și nu pot șterge cu buretele cei mai frumoși ani din viața mea.
Am scris aceste rânduri cu disperare, mi-e frică să mă gândesc că s-ar putea într-o zi să mă despart de „familia mea”.
Noi suntem mici „pioni” în acest „joc”, dar vă rugăm să țineți cont de strigătele noastre de ajutor, de dorința de a ne păstra „familia” în care am „investit” atât de multă dragoste și sentimente, pentru munca pe care o facem zi de zi.
Dacă ar fi să o iau de la început nu aș ezita nici o clipă și tot alături de Poșta Română aș vrea să fiu și, ținând cont de vârsta înaintată de pensionare a femeilor, cred că ar fi valabilă expresia „până când moartea ne va despărți”!
Vă mulțumesc pentru răbdare și înțelegere,
Oficiant Cristina DIACONU
