Mi-a plăcut mult această inspirată formulare a unui coleg, privind jocul Spaniei la acest campionat european. Culmea, în finală, tocmai când a ridicat nivelul, ceea ce mulți n-o credeau capabilă, Spania și-a adjudecat posesia doar conjuctural, în urma superiorității numerice căzute pleașcă. După primul mitan, italienii erau cei care avuseseră mai mult mingea la picior, dar golurile fuseseră în poarta lor. Această repriză a fost și singura în care Italia a iluzionat că ar mai avea ceva șanse. Cu ceva șansă și un gol marcat, poate că Prandelli nu s-ar fi aruncat la schimbarea lui Cassano încă de la pauză. Italia a fost ca un jucător de tenis necotat ca favorit care se taie în finală, iar această ultimă impresie este și cea mai apropiată de adevărata ei față. Nu-i exclus ca această față să se fi descoperit mai repede, în semifinală, dacă Pirlo nu scotea acea minge de pe linia porții, la 0-0. Apropo, la acel meci mi-a plăcut ironia unui spectator polonez care venise îmbrăcat în… instalator!
În fine, s-a dus și acest turneu final, prea bine, fiindcă devenise cam obositor, poate și din pricina plictiselii induse de faptul că marea favorită ieșea mereu la suprafață, orice s-ar fi întâmplat. Chiar și când a ajuns la lovituri de la 11 metri cu Portugalia, numele lui Casillas părea o garanție suficientă pentru a tempera emoțiile. Finala a fost dezamăgitoare, dar nu din vina Spaniei, ci a alegerilor ghinioniste făcute de Prandelli, ca să nu le numim neinspirate. Ce să schimbe un jucător ca Motta la 0-2 cu Spania?! Ofensiv vorbind, italo-argentinianul e recunoscut prin loviturile sale de cap, dar un asemenea plan mi se pare cam simplist pentru un tehnician de talia lui Prandelli. Iar când Motta s-a mai și rupt, după doar câteva minute, se putea trece direct la festivitatea de premiere, măcar așa s-ar fi evitat acele două goluri din final, care aruncă o umbră nemeritată asupra prestației Italiei la aceste europene. Așa cum și Pirlo a ieșit pe ușa din dos, în timp ce Iniesta a fost desemnat din inerție jucătorul turneului!
