Limba noastră română, “ca un fagure de miere”, se pare că are un privilegiu unic, anume: printr-un singur cuvânt exprimă o întreită iubire: față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sine, iar acest cuvânt este obișnuitul “mulțumesc”!
A mulțumi Lui Dumnezeu pentru toate, înseamnă a-L iubi, a-l mulțumi pe aproapele, înseamnă a-l iubi, iar omul care se considera mulțumit cu toate, înseamnă a se iubi, fără amestecul egoismului găunos, mai ales că atunci când Însuși Dumnezeu se descoperă personal, o face slujindu-se de felul omului de a fi. Astfel, El se descoperă ca Tată, Fiu și ca Spirit de iubire, iar acest lucru îl face în gradul cel mai înalt posibil în Mântuitorul Iisus Hristos.
Din acest motiv, nu-i un lucru hazardat de a afirma că “este necesar ca mai întâi să cunoaștem omul ca apoi să-l putem cunoaște pe Dumnezeu, că trebuie să iubim omul pentru ca apoi să-L iubim pe Dumnezeu”, aceasta fiindcă omul este creat după chipul Lui Dumnezeu. Când ajungem să-l cunoaștem și să-l iubim pe Dumnezeu conform chipului său, trebuie să știm să alegem între chip (icoană) și realitate, trebuie să lăsăm pe tată și pe mamă, frați și surori etc și să-l urmăm pe Hristos.
Această alegere nu exclude niciodată interesul pe care creștinul trebuie să-l aibă față de aproapele, fiindcă a lăsa pe tatăl și pe mama, pe frați și surori, nu înseamnă altceva decât a-i iubi și a-i plasa în centrul iubirii: în Domnul Iisus Hristos; fiindcă Iisus, spunând: “Cine lasă pentru mine…”, vrea să spună că: Îmi lasă mie. Pentru noi, oamenii, cred că Iubirea este esențialul vieții. A cultiva viața interioară constituie o valoare creștină, o valoare permanentă, dar ea nu-i un monolog, nici chiar numai un dialog cu Dumnezeu singur.
Întâlnindu-l pe Dumnezeu în rugăciune, creștinul, mai degrabă sau mai târziu, în mod inevitabil se întâlnește și cu ceilalți oameni pe care Dumnezeu i-a creat și vrea să-i mântuiască. Omul, pentru a fi creștin autentic, nu poate să nu iubească și să nu subscrie la acest plan divin, asemenea lui P. Ricoeur care zice: “Viața mea interioară este izvorul relațiilor vieții externe. În opoziție cu înțelepciunea provenită din meditația și contemplația de la sfârșitul păgânismului grec și oriental, dincolo de cel indian, predicarea Evangheliei nu a mai pus în opoziție existența și faptele, internul față de extern, teoria față de practică, rugăciunea față de viață, credința față de fapte, Dumnezeu față de aproapele. Întotdeauna când comunitatea creștină se fărâmițează sau credința decade, acest lucru se întâmplă când se părăsește lumea și responsabilitățile sale și se reconstruiește un mit al interiorizării facile, iar atunci Hristos nu mai este recunoscut în persoana săracului, a exilatului sau a prizonierului de conștiință!” În concluzie, iubirea este mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, pentru că iubirea dumnezeiască ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaș de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Așadar, porunca iubirii față de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta, pentru că, altfel spus, binele săvârșit din iubire față de Dumnezeu și de aproapele nostru trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale și trecătoare din lumea aceasta. (Prof. Vasile GOGONEA)
