Portrete în sepia

Locuiesc în preajma stadionului și adesea zăresc statura și recunosc mersul lui Simionaș. De aproape, s-ar putea să nu-l identific, dar așezarea pașilor i-a rămas aceeași precum o vedeam, cu patru decenii în urmă, din cabina de transmisie.
Trudind câțiva ani bunicei în postata fotbalului românesc, m-am pricopsit cu un fond de amintiri care, vrând-nevrând, rămân atât de bine înșurubate în subconștient încât nu le poate șterge nici cea mai eficientă tastă „delete”. Nu s-au imprimat numaidecât în funcție de importanța momentului ori evenimentului cu pricina; mai degrabă aleatoriu, s-au orânduit potrivit cantității de investiție emoțional-sentimentală și de ne-regula impactului afectiv. Abia trecut de 20 de ani, intrasem într-o lume agitată și solicitantă, căreia încă nu-i vedeam tarele și-o consideram deplin integră, un tărâm în care bucuria și suferința nu puteau avea alte temeiuri decât realitatea de pe teren.
În această ordine – ori, mai degrabă, dezordine – se înscrie cu aldine una încrustată atât de puternic, încât văd și astăzi, la propriu, nu numai imaginile secvenței, ci aud și „coloana sonoră”: este vorba de golul lui Simionaș care a trimis „Rapidul” în divizia B. Iată, închid ochii și retrăiesc emoțiile cornerului bătut de pe dreapta, în ultimele minute ale unui meci crâncen, de „care pe care”: îl văd pe Simionaș ridicându-se ca un Harrier din îmbulzeala careului mic și aud imensa descătușare vocală a tribunelor când, în sfârșit, mingea poposește în plasa porții lui Rică.
Nu știu dacă o înregistrare pe bandă ori un CD mi-ar putea oferi mai multe amănunte, fiindcă imaginile rămase în tainițele memoriei au cea mai saturată rezoluție cu putință. Probabil că, astăzi, n-aș mai fi capabil de asemenea tezaurizări: a intervenit uzura afectivității, s-au insinuat dezamăgirile vizavi de un fenomen mai puțin curat și integru decât îl credeam, a apărut concurența altor zone de interes major – probabil că-i la fel ca-n cazul dragostei dintâi, pe care n-o pot detrona oricâte alte amintiri ale unor episoade sentimentale de n ori mai spectaculoase.
N-aș putea spune că-l cunosc pe Simionaș – dacă am schimbat cu el, în total, mai mult de zece vorbe, și acelea banalități de conversație protocolară. I-am constituit, însă, un portret-robot de uz propriu, ale cărui linii expresive se așază între două temeiuri: seriozitatea și meseria. Sau, dacă vreți, pe îngemănarea amândorura: seriozitatea meseriei. L-am considerat și-l consider pe Simi un exponent nedesmințit al seriozității în profesie. Desigur, nu-i unicul depozitar al acestei rare calități, fără de care nimic nu se poate construi temeinic în orice arie de manifestare a oricărei profesii – de la tinichigiu la academician.
În fotbal însă, unde anii plenitudinii zboară asemenea clipelor, puțini sunt cei care-și dau seama că, într-un răstimp atât de scurt, se cuvine să se mobilizeze și să se dăruiască total – și, mai ales, cei care acționează în consecință. Simionaș, cred eu, a făcut-o. Cât despre meserie: Simi a jucat curat. Nu-i vorba numai despre încărcătura morală a prestației, ci și de curăția fiecărui gest tehnic. În galeria ieșeană a fotbaliștilor ce au știut să-și dezbare fiecare mișcare de încărcătura în plus a „fioriturilor” și a inutilului, făcând doar ceea ce se cuvine făcut în clipa respectivă, i-aș mai așeza pe Matei și pe Deleanu. Toți trei izbuteau să facă exact ceea ce pretindea faza, fără nimic în plus, având mereu o prestație – dacă nu-s prea exaltat și nu zic prea mult – pur și simplu luminoasă. Când mingea se afla la Simionaș, știam că va urma fie singurul dribling posibil și necesar, fie pasa exactă, la fel de necesară în economia construcției jocului. A rămas, după ce și-a pus ghetele în cui, credincios clubului pe care l-a slujit. Simionaș a întruchipat seriozitatea meseriașului dedicat, modest și, în egală măsură, util. Atunci, dar și acum.