Portar-înaintaș!?

Nu știu câți dintre domniile voastre, cei care citiți această rubrică, v-ați îmbogățit „educația” pe maidan, ca mine! Mai mult ca sigur că mulți nici nu știți ce era acela un maidan: un loc viran, printre clădiri, adesea în buricul orașului, cum era cel despre care vorbesc aici. Acolo petreceam ore bune în copilăria cea mai fragedă, acolo am învățat fotbal, acolo am învățat să merg pe bicicletă, să joc șeptic, să trag cu praștia… ce mai, era centrul universului meu preșcolar! Fotbalul se juca după reguli de maidan: la 3 cornere se dădea „11 metri”, adică loviturăde pedeapsă, care se bătea de la 7 pași, uneori cu călcâiul, dacă se juca la porți mici și fără portar. Iar dacă se juca cu portar, trebuia să anunți că al tău e „portar-înaintaș”, adică avea voie să iasă din „careu” (se desenape pământ cu o creangă!) și să joace în câmp, iar apoi, revenit în propriul careu, avea voie să prindă mingea cu mâna. În fotbalul adevărat, cel care a devenit etalonul, apoi chiar legenda de portar ofensiv, a fost rusul Lev Iasin, devenit model pentru RicăRăducanu al nostru. Ei bine, ăștia erau rari de tot, iar portarul standard era nedezlipit de careul propriu, misiunea lui fiind aceea de a apăra ce se trăgea spre poartă, și nicidecum să lanseze atacuri, să construiască jocul. Mai mult, pasele spre portar erau blamate de antrenori, întrucât creau un pericol potențial în caz de pressing. Valoarea unui portar era dată de numărul de goluri salvate, și nicidecum de câte pase „filtrante” (ptiu!, nu existau, că pe vremea aia oamenii vorbeau normal!) dădea. De la o vreme, văd că portarii sunt notați în funcție și (sau mai ales) de numărul de acțiuni de atac pe care le generează pasând coechipierilor. De aici, sumedenie de erori, de pase aiurea, de mingi de gol puse pe tavă adversarilor. Ați sesizat cât de mult s-au îndesit greșelile tuturor apărărilor de când toată lumea are „portar-înaintaș”?