Numele doctorului Șerban Milcoveanu este relativ cunoscut celor interesați de problematica Basarabiei; din când în când, fostul medic de regiment ce a făcut din prima și până-n ultima zi războiul antisovietic apărea prin gazete, nu atât cu mărturii directe de front, cât ca autor al unor ipoteze menite să intrige cercetătorii specializați în istoria recentă. A murit în 2009, la 98 de ani, dar texte de-ale sale continuă să circule pe internet, fiind preluate pe bloguri personale și ițindu-se mereu ba ici, ba colo. Acum este reiterat obsesiv, pare-se, de pe blogul dlui Coja, un interviu al său intitulat „Secretele Basarabiei”, cu subtitlul „Absolut… fascinant!”, în care declară că „adevărul despre războiul antisovietic nu era cel ce se spunea la comandament, adică, istoria oficială, ci ceea ce se discuta la popota ofițerilor.” Așa să fie? Sigur că-i semn de naivitate să dai crezare etern-optimistelor și bățoaselor comunicate oficiale, dar parcă nici glasul popotei nu-i de instalat pe post de primă instanță a credibilității…
Pornind de la ideea că „Moldova este provincia cu înalt prestigiu istoric și, poate, cu cel mai ridicat procent de inteligență nativă” (cu ce șubler s-o fi făcut măsurătoarea?), autorul, desigur, moldovean, se consideră îndreptățit să traseze alte linii de forță decât cele unanim recunoscute ca responsabile de evoluțiile politico-militare ale veacului XX. Vorbește, astfel, despre „o mare trădare a Franței”, care încă de la 1916 încheiase un tratat secret cu Rusia prin care întreaga Moldovă, până la Carpați, era cedată Moscovei. Pe de altă parte, România ar fi avut, la rându-i, niscaiva tratate secrete semnate cu Franța, Anglia și Rusia, prin care ni se recunoștea harta întreagă, cu, adică, „Transilvania până la Tisa și Banatul în întregime”. Nu știi ce să crezi: ori Franța făcea Moldova plocon rușilor, ori tot Franța valida întreg teritoriul României Mari? Cu siguranță, istoricii pot aduce precizări și necesarele corecturi acestor ipoteze de popotă, prezentate ca adevăruri bine păzite și scoase abia acum la lumină.
Ne interesează, însă, „bomba cea mare”: Basarabia urma să devină, într-o a doua fază, patria evreilor aduși aici de pretutindeni: „Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit ca un fel de Dumnezeu atotstăpânitor și a dictat planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg (Lvov) și cu anexarea tuturor teritoriilor din jur – luându-se toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina, astfel formându-se un nou stat, Israelul european”. Care nu s-a mai format… din lipsă de fonduri. Greu de crezut că pragmaticii de peste ocean au neglijat tocmai amănuntele de ordin financiar: cică, la constatarea impasului, Senatul american „s-a supărat și l-a rechemat pe Wilson”. N-o fi fost să fie! „Dar acest plan – nu se lasă Milcoveanu – a rămas ca inițiativă de viitor. Dacă nu se poate fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg, să se fondeze cel puțin altul, chiar dacă mai mic – și ochii au căzut pe Basarabia, care nu era în nici un tratat secret (…) și au rămas să facă Israelul în Basarabia”.
Este motivul, credea nonagenarul autor, pentru care unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută de parlamentele englez, francez, american și italian, dar (re)unirea Basarabiei cu țara a fost recunoscută numai de guverne, nu și de parlamente (care… rețineau spațiul în vederea creării noului stat…). Cum se vede, guvernele marilor puteri ar fi avut (și urmat) o politică, iar parlamentele, alta. Nu ni se mai spune cât de cât deslușit de ce a eșuat și fondarea Israelului basarabean – tot din pricina lipsei banilor? Proiectul fiind, în felul lui, interesant nu numai pentru istorici, am căutat niscaiva trimiteri la vreo sursă credibilă, citări de bibliografie, vreo lucrare științifică, vreun articol de gazetă, vreo mărturie uitată a cine știe cărui actant – nimic. Milcoveanu rămâne credincios dictonului „Popota dixit!”, uitând că subtitlul „absolut fascinant!” mai trebuie susținut și cu ceva argumente. Probabil că tot sursei popota i se datorează încă o „dezvăluire bombă”, relatată cu o anume ingenuitate ce nu pare a-l deranja pe gazetarul ce intervievează: un flăcău basarabean transmisionist din preajma lui Lenin ar fi „bătut depeșă” falsă, semnându-l pe „marele dascăl”, astfel salvând 100.000 de suflete și determinând votul din Sfatul Țării. Curajosul locotenent cu pricina, credea Milcoveanu, n-ar fi fost altcineva decât „sufletul lui Ștefan cel Mare reîncarnat”.
D-ale popotei!