Poporul nemuritorilor

Li s-a spus poporul nemuritorilor. Și nu pe nedrept au primit acest apelativ. Fiindcă însuși Herodot, marele istoric grec, scria în privința lor: „Geto-dacii se cred nemuritori și cugetă că nici ei, nici cei mai îndepărtați urmași ai lor nu vor muri.”
Fiecare dac ducea pe pământ o luptă crâncenă. Însă el nu căuta să-și câștige pâinea, ori să-și apere viața. Fiindcă acestea i se păreau a fi prea puțin în comparație cu veșnicia. Nu lupta nici pentru cuceriri ori bogății, așa cum fac aproape toți oamenii. Dacă dacii luptau pe parcursul întregii lor vieți pământești, făceau aceasta mai degrabă pentru a nu pierde veșnicia. Scopul lor pe pământ era trăirea acestei veșnicii. Pe un asemenea popor, alcătuit din oameni îndrăgostiți cu pasiune de veșnicie cu greu îl puteai învinge. Fiindcă, în general, cei care nu sunt legați de bunuri pământești, cei gata de a renunța ușor la existența terestră pentru că au certitudinea celei cerești sunt anevoie de clintit și imposibil de îngenuncheat.
Chiar și atunci când au fost cuceriți de romani, dacii nu au acceptat umilința învinșilor, ci au trecut în lumea de dincolo demni, luptând ca niște eroi.
Decebal, ultimul rege al Daciei înainte de cucerirea ei de către împăratul Traian, nu era cu nimic mai prejos decât adversarul său occidental. O dovedește faptul că în timpul împăratului Domițian, dar și al urmașului său, Nerva, Imperiul Roman plătea tribut dacilor câte doi oboli pentru fiecare cetățean din peninsula italică. Acest tribut înjositor a fost onorat până când pe tronul de la Roma a urcat Ulpius Traianus, un împărat militar, un soldat din speța cea mai pură.
Visul lui, ca al oricărui imperator pe vremea aceea, a fost să ocupe Dacia. Pentru aceasta a construit drumuri care să înlesnească armatelor sale calea către țara numită mai târziu de toți istoricii drept California Europei pentru bogățiile sale de aur, argint, dar și pentru grânele, mierea și animalele acelui pământ mult râvnit. Traian a ordonat construirea podului peste Dunăre, a chemat ingineri topometri pentru a măsura munții dacilor, specialiști care să studieze clima zonei. A comandat cele mai performante arme pentru a putea să învingă acel popor simplu, dar în același timp nobil și viteaz care nu oprimase pe nici unul din neamurile vecine lui. Din Galia, de la Macon a procurat arcuri și săgeți, de la Autun, armuri, de la Reims, spade și scuturi, de la Soissons, baliste și așa mai departe.
Traian știa din cronicile latine că dacii sunt cei mai imprevizibili și mai de temut luptători cu care putea să aibă de-a face. Doar Tettius Julianus, un ilustru general, ținuse piept dârzeniei dacilor printr-o stratagemă pe cât de ingenioasă, pe atât de dezonorantă. Fiecare soldat roman avea înscris pe scutul său numele lui propriu. În cazul în care respectivul, în urma unui atac, ar fi dat înapoi, ar fi părăsit câmpul de bătaie, putea fi urmărit și mai apoi pedepsit foarte ușor.
În urma primelor campanii militare întreprinse de Traian în Dacia, pierderile au fost mari de ambele tabere. Este consemnat că romanii aveau atât de mulți răniți încât însuși împăratul și-a oferit o parte din hainele sale pentru a beneficia de bandaje cei care aveau nevoie.
Urmașii acestor mari oameni pe care istoria nu i-a separat, Decebal și Traian, sunt poporul din care noi facem parte, poporul român.
Un popor cu rădăcini nespus de adânci, un popor creștin, căci mulți soldați din armata romană mărturiseau la începutul celui de-al doilea secol creștin credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Să nu ignorăm identitatea noastră demnă de cea mai mare cinste, bine știind că cine nu-și cunoaște trecutul nu are parte de viitor.
(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)