Popoare creștinate în Apus: germanii, anglo-saxonii și scandinavii

Pentru o vreme, Carol cel Mare a cerut de la fiecare preot din Imperiul său să cunoască învățăturile de bază ale credinței creștine și să le poată explica poporului, în limba lui proprie, însă, mai târziu, missa latină și reformele cultice române vor fi acelea care vor exclude din cult toate particularitățile naționale ale popoarelor din vastul Imperiu ro¬man, renăscut în noaptea de Crăciun al anului 800.
Reformele civile și bisericești s-au desfășurat fără prea mare rezistență. La alemanii din sud-vestul Germaniei, la bavarezii din sud, la francii de pe Rin și la Frizii din Țările de jos, pretutindeni se organi¬zaseră episcopate (vreo 15 pe la anul 750). Acolo unde a trebuit să se facă, însă, și uz de forță în măsura mai mare, a fost la convertirea saxonilor, care locuiau în nord, între Rin și Elba.
Învidioși pe vecinii lor franci, care s-au creștinat și au primit, credeau ei, prea ușor, credința nouă, Saxonii au năvălit adeseori în ținuturile francilor devastându-le și provocând multe distrugeri. În zadar au încercat misionarii Ewald cel Negru (monah) și cel Alb să-i câștige. Mai mult, fanatici propa¬gatori ai vechii mitologii, saxonii subminau unitatea statului carolin-gian prin îndemnuri la răscoale. Atunci, cu toată opoziția sfetnicului sau Alcuin, Carol cel Mare declară război contra lor. A fost nevoie de peste 30 de ani (772-804) până când împăratul i-a îngenuncheat, silindu-i să se crești¬neze. La cea dintâi dietă, din Paderborn din anul 777, o parte din saxoni s-a botezat. Un decret publicat în anul viitor oprea practicarea cultului păgân. Răscoala saxonă nu întârzie: mai multe biserici creștine sunt distruse, noii creștinați batjo¬coriți și uciși. Împăratul distruge Cresburgul, centrul fortificat al saxonilor, iar idolul lor național Irminsaule a fost nimicit.
Apar noi răscoale, în care armata saxonă condusă de Widukind ucide un număr mare de creș¬tini. Că răspuns, Caril în anul 782 în orașul Verden execută într-o singură zi nu mai puțin de 4500 saxoni. S-a decretat pedeapsă cu moarte pen¬tru cine nu se va creștina. Conducătorii saxoni, în frunte cu Widukind și Alboin s-au botezat. Nu mai puțin de 8 noi episcopate au fost create aici: Bremen, Mlinster, Paderborn, Osnabriick, Hildesheim, Halberstadt si Minden, iar în anul 804 peste 10.000 familii de saxoni au fost ridicați și colonizați în răsăritul Elbei.
După încercările nereușite ale misionarilor britanici Wilfried și Wilibrord de a creștina Iutlanda (Danemarca) și ținuturile din sud, primul episcop de Bremen Willehad a încercat și el, dar cu prea puțin succes. Episcopului Ludger din Munster, reușește să înființeze o comunitate în insula Helgoland. Dintre toți cei plecați în nord să predice Evan¬ghelia cel mai cunoscut a fost Ansgar (Oscar) din Corvey.
La mesajul regelui suedez împăratul Ludovic Piosul înființează arhiepiscopia de Hamburg (831), numindu-l pe Ansgar titular.
Dar greutățile nu întârziară: în anul 840 năvălesc normanzii în Flandra, distrugându-i baza materială, iar în 845 regele Erich al Iutlan-dei ocupă și Hamburgul, intrerupând astfel pentru 10 ani opera atât de frumoasă a lui Ansgar.
Danemarca se va creștina complet abia sub Canuț cel Mare (1014 -1053). Existau pe atunci 3 episcopii în Danemarca.
Plecat pentru a doua oara în Suedia, Ansgar se împrieteni cu re¬gele Olaf și continuă vreme de 13 ani opera de creștinare a țării. Deplina creștinare a Suediei va avea loc spre sfârșitul secolului XI, după ce creștinii obțin în 1075 libertatea religioasă de la regele Inge, iar pe la 1160 regele Erioh cel Sfânt va organiza arhiepiscopia din Upsala.
Norvegia a cunoscut pentru prima dată pe creștini în secolul IX, când regele Harald cel Frumos reușește să înjghebeze pentru prima dată un stat militar.
– La poloni, Evan¬ghelia a ajuns din Moravia, în forma slavonă-ortodoxă
Regele Olaf Tryggwison (995-1000), educat în Anglia, a reușit să încreștineze pe cei din insulele Orkney, Shetland și Hebride. Definitiva creștinare a norvegienilor continentali o împlinește Olaf Haraldson (1014-1030).
Nici teritoriul Islandei nu a fost străin de misionari. La anul 1000, după o petrecere de câțiva ani aici a prințului normand Olaf Tryggwison și a preotului saxon Dankbrand, po¬porul islandez încheia o legătură de unire între partidele creștine și păgâne. Menționăm că în secolul XI existau deja 2 episcopii în Islanda.
În legătură cu slavii de răsărit, de la Elba spre Marea Adriatică, putem spune că s-a asociat interesul misionar papal cu cel politic al Imperiului franco-german, divizat în trei regate, în 843.
Arhiepiscopia din Salzburg a căutat să activeze spre regiunile slave de la Dunăre, spre cehi, moravi, panonici, croați și sârbi. Dar misionarii „latini”, mai mult de origine germană, nu erau agreați de aceste popu¬lații slave, așa că încercările de convertire erau legate mai mult de împrejurări politice. Locuitorii din Panonia, avarii în secolul VIII, au fost siliți de Carol cel Mare, în 796, să se creștineze și apoi ei s-au pierdut în masa slavilor și a valahilor.
Dacă în 845 s-au creștinat 14 jupani cehi la Ratisbona, acest fapt nu a afectat populația ceha propriu-zisă, pentru că jupanii erau fugari din Cehia-Boemia. Abia mai târziu, în stăruința de a reprima misiunea bizantină a fraților apostoli ai slavilor Constantin și Metodie, în Moravia și Panonia, după 870, prin acțiuni combinate cu politica germană, care consideră creștinarea ca o problemă de stat, în 881 a fost cuprinsă Croația în cadrul jurisdicției arhiepiscopiei latine de la Spalato din Dalmația.
La intervenția politicii împăraților germani Otto cel Mare și a nepotului său Otto III, cneazul ceh Boleslav I (967-999) primește o episcopie latină la Praga, în 973, în frunte cu saxonul Detmar sau Thietmai, dependent de arhiepiscopia din Maienta-Mainz.
La poloni, Evan¬ghelia a ajuns din Moravia, în forma slavonă-ortodoxă. Însă, la pre¬siunea politică a împăratului Otto I, în 968 a fost creată o episcopie la Poznan, în partea vestică a Poloniei și subordonată Arhiepiscopiei din Magdeburg. Abia sub presiunea împăratului Otto III, în 991 s-a reușit însă că polonezii să se declare total supuși scaunului papal, plătind cneazul Mieszko-Mieczislaw ca semn vizibil al supunerii „denarul Sf. Petru”. În consecința, Boleslav I cel Viteaz (Chrobry) urmând la tron (992-1025) s-a apropiat mai mult de papa Silvestru II, spre a evita astfel presiunea germană. Din această colaborare s-a născut, în anul 1000, Arhiepiscopia de Gnezno pentru poloni, cu episcopii la Kolberg, Krakow și Wroclaw. (www.crestinortodox.ro)