Nu ne-a interesat prea mult polemica stârnită de poneiul cu svastică parcat în incinta Centrului cultural român de la New York. Într-un astfel de context, însemnul nazist se scufundă de la sine în derizoriu și-i anulat ca semnificație politică de teribilismul evident al expozanților.
Urmând scrupulos rețeta „fă una nefăcută”, băieții care pun semnul egalității între modernitate și scandal și-au dat frâu slobod imaginației, mizând pe șocul emoțional clădit mai puțin pe artistic și mai degrabă pe iconoclastie cu orice chip.
Dacă au public, n-au decât să expună. Depinde, însă, unde. Un Centru cultural românesc ar avea niște obligații față de promovarea a ceea ce este reprezentativ pentru cultura și sufletul românilor.
S-a discutat mult mai puțin despre isprava lui Adrian Matei, care expune, la cea de a III-a Bienală internațională de artă contemporană de la București, un sul de hârtie igienică imprimat cu conturul hărții României.
Critica l-a tratat chiar cu o anume bunăvoință, Virginia Barbu (în „Ziarul de duminică”, 13. 06 a.c.) sesizând că „a fost cu adevărat apreciat de vizitatorii Simezei, mai ales de străini”.
Probabil că așa-i: străinul s-a amuzat la vederea propunerii (românești!) ca nația noastră să se șteargă la fund cu harta patriei, dar mă îndoiesc c-ar reacționa la fel la vederea unui sul de hârtie igienică imprimat cu conturul țării dumisale. Ba chiar, sunt sigur, ar protesta, jignit și oripilat.
Fiind, însă, o Bienală cu titlul „Topografia contemporaneității”, să concedem că poate fi deschisă tuturor trăsnăilor veacului. Un Centru cultural însă…
Dar să nu cădem în capcana unei polemici oricum supradimensionate, ci să încercăm a vedea între ce limite ale onestității și bunei credințe a fost purtată.
În cartea „Despre idei și blocaje” (Ed. „Humanitas”, 2007), H.R. Patapievici propune, cu totală îndreptățire, cinci principii în virtutea cărora să se exercite actul critic, care, la noi, este cronic minat de „indisciplină, oportunism, cinism, sete de exterminare”, arătând ca o „răstălmăcire a polemicii civilizate”.
Este, de fapt, o localizare și actualizare a celor cinci criterii stabilite de Universitatea Oxford încă din 1890, sub titulatura „Regulile polemicii civilizate”.
Patapievici le reformulează astfel: „1 – polemica trebuie să se refere numai la idei, iar domeniul disciplinei să rămână limitat; 2 – argumentele să fie recrutate din teoriile științifice acceptate, fie din zona faptelor considerate a fi relevante; 3 – orice referire la persoana adversarului trebuie categoric evitată; 4 – buna credință a partenerului nu trebuie nici o clipă pusă la îndoială; 5 – trebuie evitată etichetarea adversarului ca membru al vreunui grup, sau ca susținător al anumitor doctrine.” Subscriu fără nici o rezervă. Ia să vedem cum s-a purtat până acum polemica, vizavi de principiile enunțate și susținute de Patapievici.
În articolul din „Evenimentul zilei” (7 aug. a.c.), Nicolae Manolescu îi etichetează pe autorii ce au respins de plano expoziția ca având… „un comportament național-comunist și legionaroid”. Alina Mungiu, într-un articol publicat chiar în această gazetă, uită complet obligativitatea respectării „bunei credințe” a adversarului de idei, pe care îl copleșește cu imprecații de genul „industrie de dejecții”, „nemernicie”, „meschinărie de caracter”, „porniri patologice de a face rău” ș.a.
În materialele publicate de „Suplimentul de cultură” (nr. 192 a.c.), contra-opinenții (a căror opinie n-a fost solicitată, conform altei legi a polemicii) sunt stigmatizați ca „staliniști”, purtători de „nouă revoluție culturală”, „români verzi”, „boschetari culturali”, „analiști de trei parale” etc.
N. Manolescu îi declară pe semnatarii protestului în presa de limbă română din New York ca fiind „oameni care nu se pricep la artă și cultură”, deși semnatarii sunt John Gabrian Marinescu și Tiberiu Horvath, ambii… artiști plastici, oricum mai avizați decât dl. Boc, susținător al expoziției la TV.
Cum se vede, criteriile polemicii onorabile să le aplice doar adversarii, noi avem dreptul să le încălcăm flagrant, fără urmă de jenă. Adicătelea, altfel spus, „noi vrem egalitate, dar nu pentru căței!”
