Un adevărat simbol timp de zeci de ani, recunoscută pentru soiurile remarcabile create, Stațiunea de Pomicultură Fălticeni a ajuns, astăzi, în colaps financiar. Dacă la alte instituții criza economică a înghețat salariile și a impus reducerea cheltuielilor, aici „taifunul” recesiunii doar a pus capac dezastrului, soluțiile de ieșire din colaps părând extrem de greu de găsit.
Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni, titulatura exactă a instituției, a fost înființată în 1939, în acest an urmând a împlini 71 de ani de activitate. Vremuri atât de grele ca cele de acum nu au mai fost însă niciodată. Nu este vorba însă de o situație apărută brusc, recent, ci de o perpetuare lentă, dar sigură, a dezastrului.
În primul rând, stațiunea nu primește nici un leu de la bugetul de stat, fiind obligată să se autofinanțeze prin comercializarea merelor produse în livezi. Cea mai importantă componentă, cu caracter obligatoriu, este activitatea de cercetare (cercetătorii au ca obiect de activitate crearea de soiuri și portaltoi, stabilirea sortimentelor pomicole, rezolvarea problemelor legate de arbuștii fructiferi, stabilirea tehnologiilor de cultură a speciilor pomicole și de arbuști fructiferi precum și găsirea de soluții optime pentru protecția fitosanitară), însă și acest domeniu, care în alte sectoare este susținut în totalitate din fonduri bugetare, trebuie realizat tot din resurse proprii.
Cum fondurile proprii au fost insuficiente, an de an s-au adunat datorii, situația de acum fiind doar vârful dezastrului.
Cocoșați de datoriile la bugetul de stat și la furnizori
De puțină vreme, misiunea de a gestiona această situație dezastruoasă îi revine lui Gheorghe Iacobuță, cercetător științific gradul II, doctorand, angajat la stațiune din 1986. El a devenit director de pe 1 ianuarie 2010, după pensionarea fostului șef, Gheorghe Lazăr, nume care s-a identificat mai bine de 30 de ani cu activitatea de la stațiune.
„Avem datorii enorme, peste 25 de miliarde de lei vechi. Cea mai mare parte din sumă, 16 miliarde, o reprezintă obligațiile către bugetul statului, CAS, șomaj etc., în jur de 6 miliarde sunt datoriile către furnizorii de tratamente, iar alte trei miliarde sunt datorii privind alte tipuri de impozite. Nu cred că este zi lăsată de la Dumnezeu să nu fiu sunat de organele statului ori de furnizori, care îmi cer datoriile, însă mărturisesc că acum ne este imposibil să le returnăm”, ne-a spus directorul stațiunii, care recunoaște că situația actuală îl îngrozește.
Fără bani pentru tratamentele aplicate pomilor și nici pentru salarii
Pentru a realiza dimensiunile crizei, acesta ne-a explicat cum decurg lucrurile în ceea ce privește efectuarea tratamentelor pentru pomii fructiferi.
„Sunt în situația penibilă și greoaie de a nu putea face nici tratamentele, sunt în imposibilitatea de a achiziționa fungicide. În acest an am realizat patru tratamente în livadă, în condițiile în care ar fi trebuit să fac 12-14 până acum”, ne-a mărturisit Gheorghe Iacobuță.
Partea cea mai grea a discuției vine însă când ajungem la salarii.
La stațiune mai lucrează 30 de oameni, care, deși au salarii modice, nu mai pot fi plătiți la timp. Există mari restanțe salariale din 2009, unii, de exemplu, nu au luat banii pe patru luni, iar în ultimele două luni personalul nu a mai luat nici un leu.
„Nu știu ce va fi luna viitoare, depozitele sunt goale, mi-e groază de ceea ce urmează”, a recunoscut directorul.
Producția de mere de anul trecut a adus o pierdere de 6 miliarde
El a încercat să ne explice și de ce nu sunt bani la stațiune, nici măcar pentru salarii. În momentul de față, pentru stațiune există trei surse de finanțare: valorificarea merelor (pe cea mai mare parte a livezii sunt cultivați meri, în plan secundar fiind și cireși și vișini), subvențiile la mărul industrial și subvențiile pe teren, pe care le încasează orice proprietar de teren.
La primul capitol și cel mai important, valorificarea merelor, concurența externă omoară producătorul intern.
„Anul trecut, pentru că aveam nevoie urgentă de bani, am vândut o cantitate mare de mere la o fabrică de suc cu modica sumă de 9 bani pe kilogram. Mai vindem mere și direct de la depozitul nostru, cu până la un leu pe cele de calitatea I, și cu 25-40 de bani cele de calitatea a doua. Astea sunt prețurile, mai mult nu puteam obține. Numai anul trecut, la producția de mere pierderile au fost de 6 miliarde de lei vechi”, a precizat directorul Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni. Așadar, cel puțin anul trecut, stațiunea a scos pe piață un produs ce nu a adus decât o mare pierdere.
Și în privința subvențiilor sunt probleme mari, în cazul celor pe teren, de exemplu, nici măcar cele aferente anului trecut nefiind încă virate.
Soluțiile de salvare par imposibil de găsit
După cum o recunoaște și directorul, dacă printr-o minune situația s-ar mai îmbunătăți, tot nu s-ar putea plăti datoriile existente.
„Chiar dacă suntem în an de criză trebuie găsite soluții pentru creditarea unităților de cercetare. Noi nu avem de unde plăti datoriile acumulate”, a spus Gheorghe Iacobuță, dând de înțeles că datoria colosală nu poate fi achitată decât cu bani de la bugetul de stat.
Speranțe mai sunt legate de Legea 45/2009, privind organizarea cercetării în domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, care prevede, printre altele, ajutor financiar de la stat pentru funcționarea stațiunilor de cercetare, dar care nu a fost încă pusă efectiv în aplicare.
Având în vedere însă anul de criză prin care trecem, pentru Stațiunea de la Fălticeni șansele de a primi ajutor sunt infime, iar dacă nu apare o minune, aceasta ar putea avea soarta pe care au avut-o deja alte stațiuni din țară. Închiderea și vinderea bunurilor, pentru achitarea debitelor.
Dezastrul, în cifre
Dacă în 1989 la Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni se lucrau 870 de hectare cu pomi fructiferi și erau peste 100 de angajați, acum instituția are 131 de hectare în administrare și 30 de angajați. Critică este și situația în ceea ce-i privește pe cercetătorii științifici, la instituție mai lucrând doar trei.
„Media de vârstă a salariaților trece mult de 50 de ani, tinerii nici nu vor să mai audă de acest domeniu. Aici au rămas doar cei care au pus suflet în pomicultură și în această stațiune”, a mărturisit directorul Iacobuță.
Salarii de mizerie
Când vine vorba de salariile angajaților de la stațiune, directorul spune cu jenă sumele trecute pe statul de plată.
Cei mai mulți angajați au salariul minim pe economie, un contabil câștigă 1.200 de lei brut, iar cercetătorul științific cu gradul I, aflat în prag de pensionare, abia ajunge la o leafă de 2.000 de lei brut.
„Dacă mi-ar veni un tânăr absolvent de facultate în domeniul cercetării, nu aș putea să-i dau decât un salariu de 700-800 de lei”, a explicat directorul Gheorghe Iacobuță de ce nimeni nu mai vrea să se angajeze la stațiune, deși în domeniul cercetării criza de personal este imensă.
