Pomenirea Preacuvioasei Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul

Sfânta Eufrosina a trăit pe timpul Împăratului Teodosie cel Mic. Părăsind ea lucrurile veselitoare ale lumii și deșertăciunea și slava vieții acesteia, și fugind pe ascuns din casa părintească, s-a schimbat pe sine, îmbrăcând haine bărbătești, Smarald numindu-se, în loc de Eufrosina. Și fiindcă a iubit viețuirea monahicească, a mers la o mănăstire de bărbați, arătându-se ca un famen împărătesc, și tunzându-și părul capului său, se silea prin tot chipul să se ascundă, ca să nu o afle Pafnutie, tatăl ei. După ce și-a câștigat dorința, se nevoia cu multe nevoințe și osteneli și cu rugăciuni neîncetate, până când și-a uscat cu totul trupul său gingaș femeiesc, așa fel, încât toți frații mănăstirii se spăimântau și se minunau, văzând pătimirea ei. Și cu adevărat era un lucru minunat, să vadă cineva o femeie frumoasă, locuind în mijlocul monahilor. Prin urmare așa a putut a străluci în mijlocul bărbaților cu virtuțile, precum și piatra cea scumpă smaraldul strălucește în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat smarald s-a arătat fericita aceasta Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de treizeci și opt de ani încheiați, adică până la sfârșitul vieții sale.
Căci numai la sfârșitul vieții sale s-a arătat cum că era femeie, și nu bărbat. Pafnutie, tatăl ei, a mers odată la mănăstire, pe timpul în care era să moară cuvioasă.
Și văzându-l ea, a zis către dânsul cuvântul acesta cel mai de pe urmă: „O, tată!” Și așa și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se și veselindu-se de bunătățile ce avea să le dobândească pentru nevoințele și ostenelile sale.
Tatăl ei auzind cuvântul acesta, s-a spăimântat, pentru bucuria cea peste măsura ce a luat, că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa, și a căzut la pământ ca un mort. Și ce alt dar se cuvenea să pătimească, în timp ce a auzit acest cuvânt făcător de bucurie? A lăsat el patria și lumea și cele din lume, și luând în sufletul său asemenea râvnă și dorința a pustniceștilor nevoințe ale fiicei sale, s-a făcut și el monah. Pentru aceasta s-a arătat moștenitor, atât al locului cum și al chipului, mănăstirii, și al virtuților fiicei sale. Ca un tată al acestui fel de copil evlavios, bucurându-se și veselindu-se, s-a mutat la Domnul.
(www.calendar-ortodox.ro)