Pomenirea cuviosului Eustratie, făcătorul de minuni

Acest cuvios părinte a fost din satul cu numele Vitiani, așezat în ținutul Tarsiei, din țara optimaților; părinții lui se numeau Gheorghe și Megheta: și aveau multă avere. Fiind bine crescut și învățat de părinții săi, cînd a împlinit vîrsta de douăzeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiască. Pentru aceasta, lăsîndu-și părinții, s-a retras în muntele Olimpului și s-a dus la Mănăstirea Avgarilor în care străluceau prin sihăstrie și viața îmbunătățită Grigorie și Vasilie, unchii săi după mamă. Fiind primit de unchii săi, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobîndind ceea ce-și dorise, slujea tuturor fraților cu inima bucuroasă și cu smerită cugetare; nu era stăpînit de nici un gînd lumesc; nu avea decît o haină de păr și o pătură, pe care se culca, acolo unde găsea loc să se odihnească puțin, căci nu avea loc anumit pentru somn. Se spune că, după ce s-a făcut monah, n-a dormit niciodată cu fața în sus, nici pe partea stîngă, în cei șaptezeci de ani cît a sihăstrit. Săvîrșindu-se din viața egumenul mănăstirii, s-a încredințat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lăsîndu-se înduplecat de rugămintea fraților.
Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiară, adică Armeanul, întorcîndu-se biruitor de la războiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împărat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie și de copii, l-a tuns călugăr și l-a surghiunit în ostrovul Protis de lîngă Constantinopol. Nelegiuitul acesta, Leon, se silea să înnoiască iarăși eresul necinstirii de icoane, care de mulți ani era stins. Atunci toți creștinii au fugit părăsindu-și casele. Atunci și acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, și-a lăsat mănăstirea și s-a dus în patria sa. Iar cînd Biserica și-a reluat strălucirea de mai înainte prin ridicarea și cinstirea sfintelor icoane, sub împărăția lui Mihail și a Teodorei, în anii 842, atunci purtătorii de biruință părinți, întorcîndu-se la mănăstirile lor, s-a întors și sfîntul Evstratie la mănăstirea sa.
El toată ziua se ostenea cu frații, la muncile cele trupești, iar noaptea o petrecea cu nedormire și cu îngenuncheri. Și nu numai aceasta, ci și cînd se citea și se cînta Canonul, fericitul acesta intrînd în sfîntul altar, sta de la început pînă la sfîrșit, zicînd cu umilință întru sine: „Doamne miluiește-ne”. Și minunile cîte s-au făcut de el, nu este cu putință să se scrie, fiind foarte multe la număr. Aceste minuni erau semn preaadevărat că el a bineplăcut lui Dumnezeu.
Iar cînd i s-a apropiat sfîrșitul, a chemat pe toți ascultători și monahii și le-a zis: „Fraților și părinților, vremea vieții mele a luat sfîrșit, deci, fiii mei iubiți, păziți făgăduința sfintei schime ce ați primit, știind că lucrurile de față sînt vremelnice și deșarte, iar cele viitoare sînt veșnice. Deci, sîrguiți-vă, fiii mei, ca să vă învredniciți părții celor mîntuiți”. Acestea zicînd, s-a închinat, a înălțat mîinile și ochii către cer și a zis: „Doamne, în mîinile Tale pun duhul meu”. Și îndată a adormit somnul odihnei. A trăit nouăzeci și cinci de ani.