Pomenirea celor adormiți, între canoane și inovație

Odată depus trupul creștinului în mormânt, încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiți se fac la 3, 9 și 40 de zile, la 3, 6, 9 și 12 luni și apoi în fiecare an. Uneori, la acestea s-au adăugat diferite inovații, abuzuri sau exagerări, care „denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecați dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forțare a rânduielilor bisericești. Preoții confruntați cu aceste doleanțe ale credincioșilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe și să nu introducă inovații liturgice, doar pentru a da satisfacție unui grup de credincioși“, ne-a spus, în interviul care urmează, pr. lect. dr. Radu Petre Mureșan, de la Facultatea de Teologie din București.
-După slujba de înmormântare a creștinilor, se fac pomeniri individuale ale acestora în ziua a treia, a noua și a patruzecea. Ce semnificație au aceste ierurgii?
-În primul, rând sunt legate de numerele simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngerești sau de evenimente din viața Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă interpretare care ține de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că fața începe să se desfigureze, în ziua a noua pentru că trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune și inima. Astfel, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii și formării trupului omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6, 9, 12 luni, reflectă tradiția Bisericii, așa cum s-a păstrat ea în scrierile Sfinților Părinți. Aceste soroace de pomenire individuală au și o interpretare care ține de o tradiție sau de o credință populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului.
Conform acestei credințe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalță la cer. La 9 zile se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc judecata particulară, după ce a vizitat și iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări ce trebuie să le străbată sufletul după despărțirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt „împărțirea (împărăția) timpului“ nu există. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție vorbesc de un timp fără sfârșit în lumea viitoare. În unele părți (de ex., zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoți ca „obiceiul locului“, dar costisitor și împovărător pentru familie.
Această grijă a credincioșilor ca sufletele celor plecați să fie pomenite cât mai des a făcut ca Biserica să înmulțească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obște pentru cei adormiți. Un exemplu este pomenirea morților în toate sâmbetele din Postul Mare, așa cum este indicat și în calendar. Or, pomenirea morților trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia și a patra din Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a șasea – pomenirea Sfântului și Dreptului Lazăr.
De unde apar aceste abuzuri și exagerări?
-De la credincioși, dar uneori chiar și de la slujitorii Biserici. În unele părți, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieșirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul pomenirilor de la ieșirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredințarea“ celor care le-au dat. Conform rânduielilor de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după citirea Sfintei Evanghelii și numai pentru ctitorii și binefăcătorii răposați ai sfântului lăcaș. Conform rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot miridele pentru cei vii și cei morți, precum și la rugăciunea dipticelor, de după sfințirea Darurilor, pentru cei care au adus mai târziu pomelnicele la sfântul altar. Cât privește ectenia întreită pentru cei adormiți, ea nu se rostește la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morți sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare să-și audă numele nu este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiți. Este o pauză nejustificată în desfășurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioșii se plictisesc și își găsesc preocupări neconforme cu momentul și locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc. Reglementarea acestei probleme ține, în primul rând, de disciplina liturgică și, nu în ultimul rând, de respectul datorat Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioșilor că toate pomelnicele încredințate sunt pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.
Și așa-numitele „sărindare“ pentru cei adormiți sunt greșit înțelese uneori…
-Sărindarul vine de la cuvântul grecesc, care înseamnă un grup de 40, și se întemeiază pe credința că în a 40-a zi după moarte sufletul se înfățișează în fața lui Dumnezeu. La evrei, exista obiceiul să se țină doliu 40 de zile pentru cel mort. Tradiția creștină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, care îndemnă să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în șir după moartea cuiva. La sfârșitul celor 40 de Liturghii, se săvârșește o Sfântă Liturghie cu parastas și se citesc toate pomelnicele, lucru care în popor se numește „dezlegarea sărindarelor“. Astăzi, sărindarul este pus în legătură cu primele șase săptămâni din Postul Mare (sau Postul Nașterii Domnului), de joi din prima săptămână și până în Joia Mare, când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulți credincioși nu cunosc semnificația cuvântului sărindar și, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morți, dar și pentru cei vii.
Alte practici populare, care tind să-și facă loc în Biserică, în cultul celor adormiți, se referă la pomenirea celor morți nepregătiți, fără Spovedanie și Împărtășanie. În unele zone, există practica de a aduce preotului un cocoș alb în Vinerea Mare sau în Noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc chiar în altarul bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr și ritual, uitând că nu numărul de colaci sau de prescuri este important, ci prezența pâinii și a colivei care închipuie trupul celui răposat. În sfârșit, în unele locuri se practică împărtășirea unei persoane pentru alta, care a murit neîmpărtășită. Această practică este o inovație liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte bisericească. Primirea Sfintei Împărtășanii este un act personal și, ca orice Sfântă Taină, ea se dă numai celui prezent.
Alți creștini obișnuiesc să vină la Sfânta Împărtășanie cu mai multe lumânări în mână, pentru ca și cei adormiți „să aibă lumină“. În Transilvania există practica „luminațiilor“, când se face o pomenire de obște în cimitir și toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Țara Românească există obiceiul ca, în noaptea de Înviere, creștinii să ducă „lumină“ și celor adormiți, după care merg acasă și se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere, pentru a se umple din nou, spre dimineață, când vin de la cimitir, lipsindu-se de Sfânta Liturghie din noaptea de Paști. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morților: ele simbolizează atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât și candela faptelor bune ale celui adormit. Una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării spune: „Ci întru lumina feței Tale, Hristoase, și întru îndulcirea frumuseții Tale, pe cel ce l-ai ales odihnește-l, ca un iubitor de oameni“.
Copiii morți nebotezați nu sunt membri ai Bisericii
-Prin atenția excesivă acordată tuturor acestor obiceiuri, credincioșii se interesează de lucruri marginale și pierd din vedere lucrurile cu adevărat importante pe care trebuie să le împlinească pentru cei plecați dintre noi și care le sunt de folos și lor: rugăciunea, milostenia, soroacele pe care Biserica le-a stabilit pentru ei, pomenirea în taină la fiecare Sfântă Liturghie. Grija credincioșilor pentru sufletele copiilor născuți morți, morți înainte de a fi botezați sau avortați ridică anumite probleme asupra cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să se pronunțe cu claritate. Orice slujbă a Bisericii se săvârșește numai pentru cei care sunt membri ai Bisericii, încorporați în Trupul lui Hristos prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii și Euharistiei. Copiii morți nebotezați nu sunt membri ai Bisericii, chiar dacă s-au născut din părinți creștini. Cu toate acestea, anumiți preoți, nesocotind rânduielile liturgice și canonice ale Bisericii, săvârșesc slujba Înmormântării pentru ei.
Există o singură hotărâre a Sfântului Sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, adoptată la 5 mai 1908, prin care se hotăra că se poate săvârși slujba pentru copiii născuți morți sau pentru cei morți nebotezați. Oficial, nu s-a revenit niciodată asupra acestei hotărâri și, prin urmare, este în vigoare, și numai un alt Sfânt Sinod o poate abroga. Practic, ea nu se aplică, existând semne de întrebare referitoare la modalitatea prin care se săvârșește slujba. În slujba Înmormântării pruncilor se arată clar că aceștia au fost botezați: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu ai făgăduit să dai împărăția cerurilor celor născuți din apă și din Duh“. De multe ori, moartea unui copil nebotezat este o dovadă a neglijenței părinților, știut fiind că există și posibilitatea botezului din necesitate pe care îl poate săvârși orice creștin, completat apoi de preot, dacă copilul trăiește.
Canoanele prevăd, de altfel, pedepse aspre pentru părinții ai căror copii mor nebotezați, deoarece nu mai există posibilitatea de a ne ruga pentru ei în cultul Bisericii. Singurul lucru pe care-l poate face preotul este să binecuvânteze groapa și să cânte un trisaghion în timpul coborârii în groapă a sicriului, pentru a nu lipsi de asistență religioasă familia în cauză.
(sursa: Ziarul Lumina)