Pomenile și rolul lor

Pomenile sau praznicele morților sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților. Ele sunt rămășite ale vechilor agape sau mese frățești, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării.
Despre ele pomenesc vechile rânduieli bisericești, ca Așezămintele Sfinților Apostoli (Cartea VIII, cap. 44), și alte scrieri vechi creștine: „Noi îi poftim pe săraci și nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine plăcută lui Dumnezeu” 576 (Tâlcuire la cartea Iov (atribuită lui Origen), cart. III, Migne, P. G., XVII, col. 517).
Tot pomană se numește și orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea și folosul morților, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor și care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă deosebită.
– Prin ce se arată grija noastră fața de cei morți?
Prin înmormântarea lor după datina creștinească și prin săvârșirea rugăciunilor și slujbelor orânduite de Biserică pentru pomenirea lor. De aceea, trebuie să pomenim pururea pe răposați și să ne rugăm pentru dânșii, atât în rugăciunile noastre personale, de fiecare zi, cât și prin slujbele și rânduielile așezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele cuvenite.
– Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor răposați?
Ziua a treia, a noua și a patruzecea după moarte;
la trei, șase și nouă luni și la un an după moarte; apoi în fiecare an până la șapte ani după moarte.
– De ce se face pomenirea la aceste soroace?
Se face la trei zile, în cinstea Sfintei Treimi, întru Care ne mântuim și în amintirea învierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculându-Se din morți, S-a făcut începatură și chip al învierii celor adormiți; la nouă zile, pentru ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele nouă cete îngerești și în amintirea orei a noua în care Domnul, înainte de a muri pe Cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moștenească și răposații noștri; la patruzeci de zile (șase săptămâni), în amintirea înălțării la cer a Domnului care a avut loc la patruzeci de zile după înviere, pentru ca sufletul celui răposat să se înalțe și el la cer; la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la un an, în cinstea și slava Sfintei Treimi, după pilda creștinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morții mucenicilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo (Vezi Așezămintele Sf. Apostoli, cart. VIII, cap. 42; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârșitul nostru, cap. 372, p. 250, comp. și Mitrofan, op. cit., p. 169-172).
Termenul de șapte ani, când se face pentru cea din urmă oară datornica pomenire anuală a răposatului, e număr sfânt (cele 7 zile ale facerii lumii) și se socotește că atunci trupul omului e cu totul desfăcut în țărână. De aceea, în rânduiala mănăstirilor, atunci când se împlinesc șapte ani de la îngroparea călugărilor, se face dezgroparea osemintelor și așezarea lor în raclă sau osuar, ori în gropnița de obște.
Cum se numește slujba care se face la aceste soroace, pentru pomenirea răposaților?
În cărțile de slujbă se numește panihida (panahida), dar în popor poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc Paristimi a se înfățișa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposați.
Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare și iertare, rostite de preot la sfârșitul slujbei, urmate, ca și la înmormântare, de „Veșnica pomenire”. Se săvârșește în biserică, după Liturghie, iar când e cu putință, și la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat colivă, pâine și vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.
Se pot face parastase în tot timpul anului?
Nu se pot face parastase în următoarele zile și răstimpuri din cursul anului:
a) Duminicile de peste an, pentru că Duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de întristare.
b) În cele douăsprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac parastase Duminica, cel puțin în Duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se cuvine nicidecum să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria Praznicului cel Mare al Învierii.
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâia din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.
d) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii
e) La praznicele împărătești sau sărbători mari.
În timpul Postului Mare, nu se face parastas în zilele de rând (luni, marți, miercuri, joi și vineri), deoarece în aceste zile nu se face Liturghie obișnuită sau deplină (can. 49 Laodiceea).
Coliva
Coliva închipuie însuși trupul mortului și este totodată un semn văzut al credinței noastre în înviere și nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; 1 Cor. 15, 36 s.u.)575 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârșitul nostru, cap. 371, p. 249, comp. si Mitrofan, op. cit., pag. 172, 173).
De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, și anume, când se cântă „Veșnica pomenire”, rudele și prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu colivă, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Același lucru închipuie și gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.