S-au cam dus glorioasele și iliadecele etape etno-gastronomice ale pericleanului „Crăciun în Bucovina”, a rămas doar purificarea de Bobotează, care se va săvârși tot cu modestia tradițională bucovineană a fastului public, apoi va începe, pariez că sub aurrra și arrripa angelicei doamne subprrrefect Zarrrojan, „pomana porcului” eminescolog, cu tradiție de hăt-hăt, la Suceava, și cu veșnic aceiași pomanagii (ca și la juriile celor șapte festivaluri naționale de poezie din județ), cu abonament anual la biștarii administrației noastre județene, inclusiv prin cele șapte jurizări plătite, dar neefectuate, de șapte ori pe an, din pricina poeticeștilor licori bucovinene, în frunte cu afinata.
Angelica subprrrefeactă, iubitoare de Eminescu ceva ce nu se există, încă din școala primară, când l-a studiat temeinic din deget în deget (a scris mai mult? nu se poate!), va fi amfitrioana „pomenii porcului” eminescolog, iar scriitorimea suceveană adunată în păr (dacă s-au tăiat plopii!), într-o unanimitate de s-o numeri tot pe degete (sunt mai mulți?), va colocvia savant, competent și echilibrat, că doar Eminescu nu-i trascăul din partea a doua a zilei și din cele care urmează, ca să te poți adăpa din el în lege. Eminescu, vorba nepoatei lui lirice, a scris poezie, iar poezia este un lucru foarte mare, tot așa cum poetul este un lucru foarte important! Și, cum a dat gălușca cu crupe din rumeguș pe gură, cum a fost unsă nepoata lirică ditamai consultant artistic pe probleme de literatură județeană, cu leafă mare, cu aere și cu incompetență pe măsură.
După un astfel de festin colocvial, de mai anțărț, când se adunaseră bieții scriitori la biblioteca județeană, fără să știe de ce (diplomele între ei le împărțiseră în preziuă universitară, ca să-i admire elitele fabricii de conserve de dovleac și de diplome etichetarde), mureați de mila lor, dacă-i vedeați, atât erau de epuizați și de fără aer și aere, încât vi l-ar fi dat pe Eminescu, cu tot cu bust, și pentru o singură sticlă de bere.
Adevărul este că noi, toți românii, suntem un neam de eminescologi. Ne topim după Eminescu și bine facem, că doar Eminescu este Voievodul Limbii Române, chestie de care ba ne pasă, ba ne doare în cot. Dacă este să o recunoaștem cinstit, noi suntem eminescologi doar pentru faptul că Luceafărul Literaturii Române este și singurul poet ale cărui poeme ni le mai amintim vag (de ceilalți habar nu avem), ca și scriitorimea suceveană, care se auto-premiază, anual, de „pomana porcului” eminescolog. Și o mai face în câteva rânduri, ba sesebist, ba fundaționist.
Scriitorimea română, în general, încearcă să cugete trudnic, vreme de ani și ani, câte o sintagmă tare și cu majuscule, gen „Voievodul Limbii Române”, „Luceafărul Literaturii Române”, „Poetul Nepereche” etc., dar nici cu asta, ca și cu propria literatură, nu-i prea iese, le-o iau înainte Călinescu, Vieru, Stănescu, așa că trebuie să se mulțumească mult prea glorioasa scriitorime doar cu diplome și cu biștarii frumoși ai Consiliului Județean, înșfăcați la Putna, numai la Putna, în pelerinaj, sau la casa albă a chefului final (e ortodox-românește să bei întru pomenirea celor plecați în sfințenie), unde se mai încinge, din când în când, și câte-o orgie erotică, în beneficiul localnicelor lirice, că doar și Eminescu iubea femeia, nu?
E bine. Totuși, e bine și glorios. Rău și neglorios va fi când, în loc de numele lui Eminescu, îl vom rosti, întruna și la fel de admirativ, pe cel al lui Băsescu (al dracului program de corectură automată, nu recunoaște numele!). Tocmai de asta, mă gândesc eu să propun ca toate aceste manifestări din ianuarie să fie deschise, printr-un discurs elevat, doct, apolitic și plin de miez, de către farul călăuzitor al culturii județene a zilelor noastre, arhanghelul cultural al Președintelui Gheorghe Flutur, mult îndrăgitul cântăreț de folclor, domnul Călin Brăteanu. Ca să vadă, să audă și să se topească de admirație scriitorimea din țară că avem și noi eminescologul nostru plenar, care, fie vorba între noi, chiar merită Marele Premiu „Eminescu”, pentru scrierea antologică, „BUCOVINA”, cu oi, pe dealuri (de fapt, domnia sa lua pe nepregătite apropiatul recensământ al animalelor, declarând că are „buc. ovina”, adică nu și cai, nu și boi – vaci are! –, ci doar o „bucată ovină”, „MIORIȚA”, scrisă prescurtat, esențializat ca în poezia modernă, și iată ce-a ieșit!).
Semne bune anul are, dar parcă tot ne pare rău după anul vechi, cel în care pofticioșii se puteau înfrupta din „pomana porcului” porc, fără discriminare și canon de post, într-un sublim al democrației bucovinene.
