Polonia bis

Urmărind meciul Polonia-România, a trebuit să constat că, încă odată, istoria se repetă ciclic: în urmă cu 42 de ani, transmiteam de la Cracovia amicalul Polonia-România; nu scorul (în 1967 a fost 0-0), cât discuțiile de după joc par a fi dialoguri din aceeași piesă… clasică. Acum, se comentează lipsa lui Mutu, atunci, era vorba de Dobrin. Ambele absențe având aceeași pricină: n-au vrut selecționerii. Și dacă, în disperare de cauză, Dobrin a fost, totuși, introdus în joc spre final, la Varșovia Mutu nici n-a fost convocat. Motivația a fost cam aceeași: indisciplină, chefuri, delăsare. La Cracovia, introducerea târzie a lui Dobrin a însemnat obținerea egalului. Polonezii erau călare pe noi, golul plutea în aer; „Gâscanul” le-a ascuns mingea și, astfel, Coman și-a păstrat poarta neperforată. Antrenorul României era Constantin Teașcă, în a doua sa domnie (în prima, dacă vă amintiți, a încasat un 0-6 în Spania). În echipă, puține nume mari („profesorul” Constantin, ale cărei pase rămas-au, majoritatea, neînțelese, Dobrin, Dan Coe) și mulți fotbaliști de pluton, aleși după cum spune zicala „în țara orbilor, chiorul e-mpărat”: Năsturescu, Kallo, Libardi, Mocanu ș.a. Polonezii aliniaseră vedete autentice, de talia lui Lubanski sau Zmjewski.
Întrebarea de atunci rezonează și acum: de ce a trebuit să lipsească echipei omul ei nr. 1? În cazul Teașcă, explicațiile par a fi ceva mai la îndemână: „piticul” („Nea Titi” măsura un metru jumătate cu mâinile-n sus!) avea boala să se ia, ori pe unde a antrenat, de vedeta echipei. La „Dinamo” l-a scos pe tușă pe Pârcălab, la Cluj, pe Ivansuc, la Bacău, pe Publik, la Iași, pe Stoicescu. Pe undeva, firesc: vedetele se învățaseră să-și auto-îngăduie prea multe, iar spiritul justițiar al antrenorului onest se cuvenea să intervină ferm pentru restabilirea atmosferei și echilibrului în lot. De regulă, Teașcă îl ținea pe tușă o etapă-două pe râzgâiatul pretendent la glorie, apoi, la insistențele publicului (și nu numai ale publicului) îl re-introducea în echipă. Idolul tribunelor își dădea silința să dovedească faptul că-i valoros și indispensabil echipei, își punea la contribuție ultima fărâmă de energie, dădea un gol-două și… iată-l acum pe antrenor țintuit pe banca acuzaților. Urmează alte câteva confirmări și infirmări succesive, după care, cel care cedează primul își face bagajele. De regulă, antrenorul.
Datorită acestui patentat mecanism antrenorofag, la un moment dat numele lui Teașcă figura în patru cărți de telefon: la București, Cluj, Bacău și Iași; reeditările nu puteau ține pasul cu salturile „piticului” de la un club la altul.
Să fie, oare, o fatalitate conflictul dintre selecționer și fotbalistul nr.1? La noi, de tot interesante sunt reacțiile: cele mai multe se bat cap în cap. În țara în care fotbalul funcționează excelent, ireproșabil și impecabil (altfel nu se explică realegerea cvasi-unanimă a unicului pretendent la șefia Ligii, nemuritorul Mitică; până și la Marea Adunare Națională puteai să alegi între doi-trei candidați…), opiniile privind absența lui Mutu diferă net, uneori chiar emise de aceeași persoană.
Giovani Becali, de pildă, pledează pentru exigență: „Dacă avea organe genitale (Răzvan Lucescu, n.n.) îi excludea pe Mutu și pe Săpunaru definitiv de la Națională.” S-ar zice că-i un îndemn la intransigență. Aș! E taman… pe dos: Becali continuă în cu totul alt registru: „Toate generațiile de aur, de la Pârcălab încoace, se făceau praf la revenirea din deplasări.” Și, continuă același moralist, aveau rezultate. Iar dacă toți se bețivăneau, de ce să nu se matolească și iubiții noștri fotbaliatori ai pricăjitei Naționale? Bine, veți zice, mai treacă-meargă cu chefurile post-meci, dar ce te faci cu ăia ce închid barurile înaintea unor jocuri decisive – că-l văd și pe Adrian Cristea în atenția lui Răzvan. Acuș-acuș apare pe listă și Tamaș!
Sigur că, în absența lui Mutu, România practică un fotbal berc și plicticos. Sigur că l-aș dori pe post de agent catalizator al echipei și l-aș vrea în teren ori de câte ori răsună, în stadioane, imnul național. Nu suntem prea bogați în talente ca să ne permitem astfel de risipă. Pe de altă parte, observați că ne sare în ochi comportamentul extra-sportiv al lui Mutu doar atunci când joacă prost. Dacă marca un gol-două în Serbia, nimeni nu i-ar mai fi reproșat escapada de la Novi Sad. Da, pledez pentru recuperarea lui Mutu. Totuși, nu chiar oricum!