Politicale: ce-i de făcut?

Legislativul statului Alabama a adoptat un act normativ ce pare a încălca drepturile populației de culoare. Oare n-ar trebui să luăm poziție? Ambasada României la Washington ar putea să-și manifeste public îngrijorarea? Întreb, nu dau cu parul. Închipuiți-vă un astfel de demers al diplomației noastre: probabil ar stârni ilaritate și proteste superior ofuscate: românașii cutează să se amestece în politica internă a SUA! Să zicem că raportul șoricel-elefant dintre țările noastre chiar trimite în derizoriu o poziționare oficială românească într-o chestiune strict americană, dar față de olandezi raportul se inversează. Cunoașteți vreo situație în care Ambasada României a reacționat față de cutare prestație cu caracter intern a legislativului olandez? Ori britanic? Ori francez? Sunt sigur că Ministerul de Externe de la București nici n-a luat în calcul vreodată asemenea eventualitate. Invers însă, nu numai că se poate, dar primim mereu, cu umilă emoție resemnată, bobârnacele ambasadorilor străini. Firește, principiile și regulile diplomației n-au cum opera selectiv, în funcție de dimensiunile, forța și importanța cutărui stat; fiecare subiect al dreptului internațional are drepturi egale, se cuvine egal tratat și nu există, cel puțin teoretic, exceptări care să permită astfel de amendări ale activității parlamentare dintr-un alt stat.
În cazul Americii, ar fi oarecum de înțeles: jandarmul nr. 1 al lumii, calitate ce și-a autoacordat-o, dar pe care mapamondul (cu o excepție: Putin) a și acceptat-o fără prea multă crâcnire, se consideră îndreptățit să intervină unde și cum crede de cuviință. De bănuit și de înțeles (dar nu și de acceptat) resorturile ce determină conduita în situații similare a Olandei, Franței, Marii Britanii: toate trei au fost mari puteri coloniale și se vede că încă mai dăinuie mentalitatea legitimei intervenții autoritare de la „centru”. Țările Române la rându-le, aflate îndelungată vreme sub suzeranitate turcă și sub teroarea Firmanului de la Înalta Poartă, acceptă cu întârziată supușenie statutul ingrat de colonie virtuală, dacă nu chiar de ultim pașalâc (ce tinde a înlocui naiva pretenție de „lider regional”). Ambasadele noastre se fac auzite doar în chestiuni punctuale, când este vorba de cetățeni români și spețe românești, în vreme ce alte reprezentanțe diplomatice se consideră îndreptățite să se poziționeze autoritar în situații care exced și misia, și competențele lor reale. Iar România, supusă, tace.
*
Într-o emisiune televizată, uimire deplină în tot platoul: cum a fost cu putință ca, după tranzacționarea unui autoturism de lux Mercedes 500 (scris greșit: Merces), procurorul să constate că mașina cu pricina nu figurează nici în evidențele Poliției Rutiere, nici în cele ale Registrului Auto Român – astfel fiind îndreptățit să dea faimosul NUP: mașina neexistând, n-a existat nici vânzarea, către fostul președinte. Măi, să fie! Noul proprietar însuși a declarat public că a cumpărat limuzina (s-a prezentat și actul vânzării în original) de la X, care i-a oferit-o la „un preț prietenos” – iar fantoma pe patru roți să nu existe în evidențele computerizate!? Nu s-a aflat nici o explicație, așa că încercăm să oferim una: dacă în memoria computerelor s-a căutat mașina „Merces”, cum scrie în actul procurorului, sigur că n-avea cum să fie găsită. Ar mai rămâne de văzut dacă-i vorba de o greșeală de dactilografiere intenționată sau nu…
*
Constatând că „trage apa la București și face plata la Paris”, Ilie Șerbănescu mai observă că Apa Nova, companie franțuzească, îi vinde apă românească, curentul electric, la fel de românesc, și-l plătește la ENEL, deci, italienilor, gazul metan din producție internă îl achită companiei Gaz de France Suez, benzina… ș.a.m.d. Și mai constată că în ultimii 24 de ani au dispărut peste 1.200 de unități industrial-economice – mai mult decât ar fi putut distruge, la un loc, Primul și al Doilea Război Mondial, plus cutremurul din 1977, ori bomba de la Hiroșima împreună cu aceea de la Nagasaki. Astfel de constatări nu pot fi urmate decât de întrebarea (leninistă!) „Ce-i de făcut?”