Destinul nostru mioritic pare să fi ajuns la apogeul catastrofic, în această lună a lui Cuptor, când dârdâim de frig, când diluviile cerești ne biciuiesc cu neasemuită cruzime, când ni se spulberă lefurile prin sfertuială, prin banditism de tip TVA, prin creșterea impozitelor pe locuințe și mașini, dar și a celorlalte utilități, dar și a prețurilor la medicamente și la produse alimentare, ba chiar și prin centralizarea excesivă prin… descentralizare. Ne cam ia dracul, cum zice o vorbă din bătrâni, dar înghițim totul cu tradițional fatalism, gândind că încă e bine, deși nouri grei și nervoși se adună, deasupra noastră, și pe cer, dar și pe soartă, blestemata de soartă mioritică deja acceptând tacit „impozitul pe orice formă de venit”, inclusiv impozitul pe supraviețuire.
În vremea asta, în care ni se iau și dumicații de la gură, cu trufașă îmbrâncire în umilință, se produce și descentralizarea sistemului de sănătate, adică statul se despovărează de orice obligație constituțională față de sănătatea națiunii, dând spitalele la cheremul primarilor și al președinților de consilii județene, care, uitând că, în mod normal, au încă o povară grea de târât prin viitorul apropiat, se grăbesc să-și pricopsească neamurile naturale și pe cele politicești cu funcții lefoase, indecent și nemeritat de lefoase, de parcă n-ar avea altă preocupare decât aceea de a lichida definitiv sistemul de sănătate publică din fiecare județ în parte. Tocmai de asta, cu extensii în toate domeniile, cheltuielile bugetare cu salarizarea cresc, deși majoritatea bugetarilor sunt aduși la sapă de lemn, fără să beneficieze nici măcar de drepturile anterior dobândite în fața instanțelor de judecată, statul încălcând obligativitatea respectării hotărârilor judecătorești definitive, dar mințind, cu nerușinată ipocrizie, cum că din pricina acestor recuperări de drepturi ar crește cheltuielile salariale și nu din pricina cohortelor de lipitori de afișe, care încă mai dau năvală fomoasă la funcții și la lefuri grase, strivind sub inconștienta lor incompetență oameni, sisteme, viitor.
Și e frig, și ne biciuiesc nourii cu neasemuită cruzime, deși e luna lui Cuptor, luna în care ar trebui să ne sufoce și căldura, și afluxul de „pelerini în Bucovina”, sosiți buluc, din inima Europei, cu trenul Viena-Suceava și retur. De-atâta frig și ploaie, de-atâta vrăjmășie a naturii și a politicului mioritic, ne punem pe prohod obștesc, pe o prefăcută compasiune, obligând sinistrații bugetari să contribuie și cu creițarii supraviețuirii la îndepărtarea efectelor inundațiilor, și, uite-așa, sinistrații bugetari riscă să le ia casele băncile, ca să se reconstruiască o parte din casele pe care le-au luat doar puhoaiele. De-atâta vrăjmășie a naturii și de-atâta neputință a statalității, calamitățile se transferă și ne spulberă pe toți, prohodul impus și acceptat, prin sistarea tuturor manifestărilor culturale din județ, însemnând și o prefăcătorie de-a compasiunea și solidaritatea, dar și o resemnare obștească dureroasă, care, cu siguranță, va face, mai curând sau mai târziu, tradiționala mămăligă românească să explodeze.
Nu am ce le reproșa autorităților județene, în acest friguros și catastrofal iunie-iulie, dimpotrivă, chiar merită prețuit Gheorghe Flutur pentru dinamismul fructuos de care dă dovadă în încercările limită, deși are de dus pe umeri, precum noi toți, și povara unei statalități păguboase, dar o povară care pe el îl va frânge mai întâi, oricâte probe de vrednicie și de umanism ar tot da. Cu efectele calamităților naturale se va descurca mai mult decât onorabil, dar fără să-l ajute prea mult această vrednicie probată, atunci când va fi vorba de înlăturarea consecințelor calamităților statale, cărora le va cădea, printre primii, victimă. S-a mai întâmplat în istoria noastră, în istoria unui neam în care meritele și vinovățiile sunt atribute colective, nu individuale, așa cum ar trebui să fie. Tocmai de asta nu înțeleg de ce acceptă și Gheorghe Flutur prohodul obștesc, abandonând, odată cu proiectul „Pelerini în Bucovina”, și consistențele acestui proiect, „Hora de la Bucșoaia”, „Umor la… Gura Humorului” și „Întâlniri bucovinene”, toate perfectibile, deci și criticabile ca formă și fond, dar consistențe reale ale unui program și cultural, și economic, cu șanse mari pe termen mediu, pe care el, Gheorghe Flutur, l-a premeditat.
Apogeul oricărui dezastru îl reprezintă resemnarea, iar județul nostru deja băltește într-o ciudată resemnare mioritică.
