Politica pașilor mici

Teatrul de Stat din Oradea are două secții: română și maghiară. De fapt, a avut, fiindcă o recentă hotărâre a Consiliului Județean Bihor desparte definitiv trupa în două: maghiarii vor avea Teatru aparte (fiindcăszinhaz din titulatură chiar asta înseamnă), în vreme ce românii vor activa în cadrul „Instituției de spectacole Iosif Vulcan”, onorată, dacă înțelegem bine, și cu însărcinări de promovare a muzicii populare.
Un comunicat de presă bizar, semnat „Trupa Iosif Vulcan a Teatrului de Stat din Oradea”, încearcă să convingă că totul e-n regulă și că ”Factorul de progres al noii organizări este însăși omogenizarea, corelarea programelor, o mai bună gestionare a fondurilor și nu în ultimul rând realizarea unor spectacole care să întrepătrundă colectivele instituțiilor în cauză.” Înființându-se, adică, exact hulita „Administrație comună” inventată și impusă în anii ’80 de omnipotentul „Cabinet 2”.
Argumentele de atunci le regăsim aproape cuvânt cu cuvânt în Comunicatul de acum. Cât de repede s-a uitat că primul gest cutezat în ianuarie 1990 de Comitetele Revoluționare din teatre a fost tocmai… abolirea construcției artificiale și păguboase imaginată de un mahăr de pe la Consiliul Culturii (asta i-a fost teza de doctorat) și susținută imediat de Coana Leana! Se urmărea, atunci, reducerea numărului de posturi de conducere și, astfel, economisirea de fonduri: subsemnatul, de pildă, avea în subordine administrativă și semna toate hârtiile emise nu numai de Teatrul Național din Iași, ci și de Opera Română, Filarmonica „Moldova”, Teatrul „Luceafărul” și Secția din Suceava a Naționalului! După câteva luni s-au arătat rezultatele: numărul posturilor din administrație a… crescut, neînțelegerile dintre instituții s-au triplat. Iată că reformatorii de la Oradea redescoperă roata – e treaba lor, să le fie de bine.
Altceva îngrijorează mai mult și nu mai este o chestiune de interes local: dispariția Teatrului Român și apariția unui Teatru Maghiar. Mărturisim că din Comunicatul dat publicității n-am înțeles prea bine mecanismul unirii… prin despărțenie, fiindcă într-un loc se vorbește despre „efortul de a uni secțiile, atât cea română, cât și cea maghiară, nu va face decât să asigure o mai bună organizare…” etc., iar în altul se apreciază că „separarea de Secția Maghiară nu poate fi decât benefică ambelor părți”, cititorul fiind îndemnat „să nu înțeleagă separarea din punct de vedere organizatoric a celor două secții ca o mișcare neprietenoasă”. Curată învârtire pe după deget: nu se înțelege nimic! Într-o veche scriere din India antică („Hitopadeça”) se sugerează o posibilă explicație pentru întreaga tărășenie: „Însoțirea prevestește ivirea despărțirii, după cum nașterea prevestește venirea morții inevitabile”. Bun, despărțire, despărțire, mai știi, i-o fi venit vremea, dar ce rămâne de pe urma partajului? Dispare – fie și numai ca titulatură – un teatru românesc pentru înființarea căruia Iosif Vulcan militase încă de la 1866. Inițiativa o saluta călduros Eminescu, într-o scrisoare trimisă de la Viena în 1870.
Până la urmă, ideea s-a înfăptuit. După crâncena perioadă horthistă, a urmat un răgaz de acumulări, cu hotărâtoarea contribuție a uitatului Teatru de Vest, pentru ca, începând cu 1955, orădenii să-și recapete Teatrul „Iosif Vulcan”, organizat cu două secții: română și maghiară. Deceniile ce au urmat au pus în evidență colaborarea onorabilă și netensionată între actorii români și cei maghiari, lipsită de acute naționaliste și de-o parte, și de cealaltă.
Aceeași atmosferă de respectuoasă colegialitate a domnit până recent – când și-au băgat coada politicienii. După cum spun orădenii, nu actorii maghiari au dorit despărțirea, ci le-a fost sugerată, dacă nu chiar impusă în virtutea „politicii pașilor mici”:azi separăm școlile, mâine, teatrele, pe urmă, județele și… s-o vedea ce-o mai fi să fie. Cât despre ridicola titulatură „Instituție de spectacole” atribuită unui vechi și prestigios Teatru, ce ar urma să gospodărească de acum încolo și concerte (să nu le zic șușe) de muzică populară, enormitatea deciziei adoptată de Instituția de Luat Hotărâri Aiuristice numită Consiliul Județean Bihor nici nu mai merită comentată. Comèdie și-atâta tot.