Lucru curios, într-o țară în care Dochia (perechea mitologică a lui Traian, împăratul romanilor), Ana lui Manole (din baladă), mama lui Ștefan cel Mare, Doamna Stanca (soția lui Mihai Viteazul), Ana Ipătescu (eroină a revoluției de la 1848) sau regina Maria (soția regelui Ferdinand) sunt personaje legendare, totuși politica nu pare să facă menaj bun cu feminitatea. E mai ușor să accepți că Ecaterina Teodoroiu a putut muri eroic pentru țară în primul război mondial decât că o altă Ecaterina (sau Maria, sau Ana sau oricum ar chema-o) ar putea face carieră într-un partid sau în Parlament. Să fie oare un zaț de misoginism pe care electoratul nostru nu-l recunoaște, dar îl manifestă? Să fie doar reminiscența unei societăți care până nu de mult era una patriarhală, deplin ancorată în tradiția ce cerea ca, pe uliță, bărbatul să meargă cu un pas în fața femeii?
Fapt este că, indiferent de motive, România nu este un bun decor pentru femeile ce vor să facă o carieră politică (e drept, nici bărbații nu fac toți politică de calibru, dar asta pare a fi iertat mai ușor). De unde această reținere a românului mediu de a investi o încredere politică egală într-o femeie și într-un bărbat? Poate că e din cauza numeroaselor exemple ce par mai curând a spune nu numai că politica strică femeia, ci și reciproca: Elena Lupescu (favorita oficială a regelui Carol al II-lea), Ana Pauker, Elena Ceaușescu ș.a. au fost bănuite că au fost, fiecare în parte, piaza rea a bărbaților de lângă ele. Priviți cu atenție presa de azi și veți vedea același clișeu în judecarea (mai curând ironică decât dură) a “blondei de la Cotroceni”, a altei doamne trimise “pe centura politicii” ș.a.m.d.
Ei bine, Mona Muscă era excepția de la regulă. Dna Muscă reprezenta, cred, singurul caz concret și cert de carieră politică a unei românce. Sigur, am mai avut doamne ajunse ministru; desigur, mai sunt femei în Parlament sau în conducerea partidelor – de la dna Buruiană până la Rodica Stănoiu, Lavinia Șandru ș.cl. (apropo: ați observat cât de săracă în femei este, totuși, UDMR?) –, dar niciuna n-a ajuns încă acolo unde ajunsese M.M. Din acest punct de vedere, decizia Curții de Apel București, anunțată alaltăieri, în preziua Ziua Femeii (!), vine ca un duș rece pentru – repet – singurul caz de reușită politică feminină românească. Nu discut aici cât de mult va influența această decizie viitorul politic al personajului respectiv sau al partidului pe care-l reprezintă. Totuși, în virtutea fostei complicități politice (și nu numai) pe care am avut-o cu dna Muscă, trebuie să spun că mi se pare efectiv trist că singura femeie care părea a se putea bate politic de la egal la egal cu orice bărbat e trasă în jos, iată, de păcate fără chip și fără gen.
În România politica este, ca substantiv, unul feminin, dar în rest se încăpățânează să rămână masculină.
