„Pohta ce am pohtit?”

Aflându-ne în preajma celei de a 157-a aniversări a Unirii Mici (denumire improprie, câtă vreme a dat naștere Românei; numai „mică” n-a fost Unirea de la 24 ianuarie!) ar prezenta oarece interes o „repede ochire” asupra Poveștii Unirii, văzută din perspectiva receptării ei în contemporaneitate. Și asta pentru că, într-un ziar cu pretenții, am citit cu uimire că „un aristocrat francez a lansat ideea unirii Principatelor Române”. N-ar fi, deci, o străveche revendicare și nicidecum inițiativă românească. Să le treacă prin cap românilor așa ceva? Nici vorbă, câtă vreme, potrivit altor condeie generos găzduite de-a lungul vremii în același cotidian, orice act politic, cultural-artistic, științific, spiritual, demn de ceva stimă s-a ivit în preajma Carpaților numai datorită străinilor. Este, am putea spune, un soi de protocronism întors pe dos, cel puțin la fel de nociv pe cât se credea a fi teoria profesorului Edgar Papu. Nu-l combate nimeni, fiindcă a ajuns de bon ton să te lepezi de România!
Cine ar fi inoculat moldovenilor și muntenilor ideea Unirii? Alexandre Walewski, copilul din flori al lui Napoleon Bonaparte, conceput cu contesa poloneză Walevska. Care, într-adevăr, a fost un prieten al românilor și României: din poziții înalt ministeriale, a susținut Unirea, sprijinind înfăptuirea actului de la 24 ianuarie 1859. De aici și până la a declara că… a lansat ideea Unirii e-o distanță cât de la Paris la Huși, dar mă tem că și o probă de ignoranță într-ale istoriei. Precum și, trebuie s-o spun, un nemeritat afront adus nației și înaintașilor. Nu-i chiar mare noutate, câtă vreme Lucian Boia afirmă că „Unirea lui Mihai Viteazul n-are nimic cu spiritul național”. Pe cine să-l credem, pe Boia sau pe Iorga, care considera că „Mihai Viteazul a avut o deplină conștiință națională”? N-are rost să înșirăm aici lunga listă a precursorilor Unirii, care începe încă din secolul XVIII, dacă nu și mai devreme; ei au prefigurat constituirea și dăinuirea unui stat național insulă în oceanul slav al Balcanilor. Sunt lucruri elementare, care (credeam că) se știu, dar iată că, de nu era Walewski cu ideea, am fi avut și azi vamă la Focșani (paranteză: domnitorul Gh. Bibescu a desființat-o încă la 1848).
Rămâne, totuși, de dat un răspuns la întrebarea lui Boia „Mihai Viteazul a fost un condotier sau un precursor al Românei Mari?”, cu atât mai mult cu cât în categoria precursorilor se cuvine să includem nume care n-au prea fost citate (Vasile Lupu, Gh. Duca) și asupra cărora poate plana aceeași suspiciune rezumabilă în formula „pohta ce-am pohtit”. În noiembrie 1639, Vasile Lupu se intitula „Domn al Țării Moldovenești și Muntenești”, iar o inscripție de la Golia vorbește despre voievodul „Din mila lui Dumnezeu al întregii Moldovlahii”. Sigiliul și stema domniei aflată și pe coroana domnitorului conțineau la un moment dat și vulturul bicefal muntenesc, și bourul moldovean. De altfel, stema lui Vasile Lupu din 1639, simbolizând amândouă țările române, avea să devină, la 1859, stema oficială a Principatelor Unite. Se pare că voievodul și obținuse, de la Înalta Poartă, firmanul care să-i confirme dubla domnie. Bine, se va putea spune, dar iar nu-i idee românească, fiindcă Vasile Lupu era fiul lui Nicolae Goci din Epir și a vorbit cu accent grecesc până la moarte! Nu poate fi, totuși, de crezut că marele ctitor al Trei Ierarhilor și al Goliei se exprima doar pe sine în tentativa unionistă și nu o aspirație seculară moldovenească. A ales – greșit – să înfăptuiască unirea printr-o expediție de cotropire și dacă, la Târgoviște, grindina nu uda praful de pușcă al oștenilor săi, „Mica Unire” se muta cu un veac mai devreme.
N-a izbutit-o nici Gh. Duca, de trei ori domnitor al Moldovei, o dată al Țării Românești și hatman al Ucrainei. Și pe stema lui figurează simbolurile ambelor principate. A ales calea pașnică (și-a logodit fata cu fiul domnitorului muntean), dar avea să rămână doar posibil precursor și nu întemeietor. Aceeași observație: deși a crescut la Iași, în casa lui Vasile Lupu, era și el cât se poate de… grec. Iar nu-s românii exponenți ai ideii Unirii? Nici n-aveau cum fi direct și explicit în veacul fanariot în care în agora nu răsuna decât vocea stăpânirii din Fanar, dar este o certitudine prezența tot mai activă a curentului unionist pe care, poate, domnitorii menționați l-au folosit și în împlinirea unor ambiții personale. N-aș prea crede că atâția Moș Ion Roată din veacurile ce s-au dus au luat lecții unioniste de la alogeni și cu atât mai puțin de la contele Walewski; mai degrabă ar fi de presupus că atât condițiile interne, cât și cele internaționale începeau să permită idealului românesc o prefigurare tot mai concretă și mai posibilă. Doar, așa cum spunea Titulescu, „Sentimentul național este acela care asigură existența popoarelor”.