Pohod na Sibir

Basarabenii se arată tot mai interesați de incursiuni documentare în trecutul relativ recent, scoțând la lumină mărturii cutremurătoare privind avatarurile reinstalării puterii sovietice dincolo de Prut. Este ceea ce face și Alex. Moraru, care-și spune „istoric-arhivist și publicist”, de la Facultatea de istorie a Universității de stat din Moldova, în cartea „Victimele terorii comuniste din Basarabia” (Ed. „Iulian”, Chișinău, 2010). El însuși numărându-se printre represați (tatăl, Ion Moraru, „membru activ al unui partid contra-revoluționar”, a fost arestat în 1941 și împușcat în 1943 la pușcăria din Sverdlovsk), are nu numai îndreptățirea profesională a istoricului, ci și temeiul propriei suferințe apte să-i motiveze demersul, cu notabile antecedente editoriale („Mareșalul Antonescu și Basarabia”, în colaborare cu A. Petrencu, Iași, 2008, „Basarabia antisovietică”, Iași, 2009). Are și o bogată activitate publicistică, semnând în gazete basarabene articole care, spune prefațatorul V. Ladaniuc, „spulberă multe din trâmbițările ideologice comuniste” („Povara trecutului stalinist”, „Răstignit pentru Basarabia”, „Chișinău 1944, ocupat de NKVD” ș.m.a.) .
Noua carte adună 307 documente în bună măsură inedite, identificate în Arhiva națională a R.M., unde, după cum constată Al. Moraru, „au mai rămas încă câteva mii de dosare nevalorificate la tema propusă”. Nu știu ce ar mai putea aduce ele nou „la temă”, fiindcă „Victimele terorii comuniste în Basarabia” izbutește să ofere imaginea completă, terifiantă și mereu în marginea incredibilului, a organizării și funcționării unui sistem criminal pe lângă care lumea lui Orwell pare pension de domnișoare. Poate doar indicii asupra amplorii reale a represaliilor.
Autorul nu comentează documentele – și cred că bine face. Este vorba de „încheieri”, hotărâri și recursuri în baza cărora au fost trimiși în lagărele din celălalt capăt al Rusiei familii întregi de basarabeni ridicați noaptea, fără mandat judecătoresc (era destul să figurezi pe tabel…) și condamnați apoi la pedepse de o duritate fără egal. Poate doar în universul concentrațional hitlerist. Totul se desfășoară în pragul Gulag-ului și, mai târziu, după emiterea unui decret de (relativă) amnistiere, la poarta de ieșire a instituției penitenciare, pe care au izbutit trudnice întoarceri la baștină puțini dintre cei ce nu și-au sfârșit zilele în „Siberii de gheață”.
Actele de urmărire nu atestă implicarea directă a NKVD-ului, dar, în „Republica Moldova”, soarta moldovenilor o decideau al de Kulik, Kizikov, Pcelnicov, Gavrev, Rovis, Kazanir, Batâșcev, Krivenkov, Derkaci, Zvonskii & comp. Ei au semnat actele prin care întreaga familie a basarabeanului Prodan, Bujor, Musteață, Cogâlniceanu, Boldișor, Bârca, Lungu, Moraru, Țurcan etc. etc. era smulsă din universul satului moldav și trimisă într-un nesfârșit „pohod na Sibir”. Cei mai oropsiți n-au fost, cum s-ar crede, „colaboraționiștii cu cotropitorii români” scăpați cu viață după urgia ocupării provinciei, ci… sectanții. În toate condamnările se invocă, parcă și cu o urmă de regret, decretul Prezidiului URSS prin care s-a abolit pedeapsa cu moartea, blagoslovindu-i automat pe deportați o pedeapsă „mai blândă”: 25 de ani de lagăr. Tăindu-le, adică, orice speranță a întoarcerii. Detenția urma s-o îndure nu numai acuzatul, ci și soața, părinții, copiii, inclusiv cei înfiați ori „aflători cu traiul” în respectiva gospodărie. Restul condamnărilor urma un tipic șocant prin repetare automată: „infractorii” primeau, indiferent de gravitatea acuzației, aceeași pedeapsă – stas: 10 ani de lagăr, 5 ani interdicția drepturilor. Plus, desigur, confiscarea averii, în casele represaților instalându-se imediat și definitiv uneltele ocupanților. Cea mai des întâlnită acuză: „clevetiri la adresa puterii sovietice”. Care se proba cu una, două mărturii, de regulă foarte lesne de anulat într-un demers juridic normal.
Erau trimiși în lagăr minori, TBC-iști în ultimul stadiu al bolii, fotograful care a cutezat să pozeze basarabeni zdrențăroși, croitorul la care a fost văzut intrând jandarmul român (i se… cosea o manta), ba chiar și mulți foști combatanți pe frontul Marelui Război. N.I. Serbinov (probabil, bulgar) s-a ales cu porția – tip de 10 ani pentru că „a clevetit politica fiscală și a lăudat modul de viață din România”. N-a contat că a fost de trei ori rănit în războiul contra nemților, a primit câteva importante decorații, ba chiar a fost și citat de două ori, prin Ordin de front semnat de însuși Stalin. Ai clevetit și ai fost turnat? Pașol na Sibir! Păcat că astfel de cărți nu se găsesc și în raftul librăriilor din România. I-am înțelege mai bine pe basarabeni, ale căror defecte, dar și calități, s-au „forjat” în împrejurări incredibil de triste.