Pogrom

Ca în fiecare sfârșit de iunie, la Iași s-a comemorat pogromul din vara lui 1941. Presa n-a părut a fi prea interesată, ceea ce confirmă bănuiala că-i un subiect gazetăresc mai degrabă de evitat. Mai întâi, fiind vorba despre un eveniment jenant (eufemism!) pentru istoria Iașului. Surprinzător din toate punctele de vedere, date fiind tradițiile și vocația umanistă a fostei capitale moldave, pogromului i se pot găsi anume explicații, dar nicicum și niciodată justificări. E-o tragedie ce se cuvine asumată; politica struțului nutrește legende și deformări ale adevărului tristei întâmplări, iar istoriografia s-a codit mult până să-și formuleze o poziție. În anii ceaușismului, Karețchi și Covaci au cutezat să semneze o discutabilă carte dedicată pogromului. Manuscrisul a fost masacrat de cenzură, rezultând o carte știrbă, căreia i se impută, înainte de orice, sub-evaluarea cifrei totale a victimelor – și aici nu mai poate fi vina cenzurii. Foarte prezent în literatura prozatorilor evrei, evenimentul din 1941 continuă să treacă greu pragul de la evocare subiectivă la examinarea competentă a istoricului obiectiv. Se ivesc, însă, semne încurajatoare, mai ales că, după cum ne informează A. Cioflâncă, unul dintre cei mai avizați cercetători ai „Șoahului”, „au apărut munți de documente noi”. Încurajator, istoricul A. Fl. Platon constată că „memoria și istoria par a fi intrat, inclusiv în România, sub zodia unei conviețuiri mai puțin conflictuale”. Care ar fi temeiurile conflictului în cazul pogromului de la Iași? Primul se referă la procentul de responsabilitate revenit autorilor oribilului act. La o extremă se situează teza susținută de I. Coja & comp., care încearcă să acrediteze ideea că și „lucrătura” și „punerea în operă” poartă doar semnătură nemțească. Al doilea, și el exagerat, tinde dacă nu să nege, oricum să ignore participarea trupelor germane Todt. N-aș zice că, de astă dată, adevărul se află chiar la mijloc, ci „bate” către una dintre extreme, dar nu văd nici un impediment real care să determine re-recurgerea, mai hotărâtă și ne-partizană, la documente, singurele apte să „lumineze” și culisele evenimentului, și acțiunile decizionale „la vârf”. A doua chestiune care „frige” se referă la numărul total al victimelor. Și un singur mort fără vină constituie amară tragedie, darămite mii. Între 3.000 și 12.000, ecartul este însă mult prea mare. Când se omoară la grămadă, sigur că nu pot fi luate în calcul doar victimele înregistrate nominal în documente și-i firesc să apară aproximații. Nu-i vorba despre o simplă dispută cifrică (cinic, Stalin spunea că, de la un punct încolo, astfel de cifre țin doar de… statistică!), ci de vieți omenești curmate absurd și brutal, de destine frânte, de atrocități inimaginabile în plin veac XX românesc – dar mă tem că totalul uciderilor n-are șanse să fie vreodată stabilit cu absolută certitudine, chestiunea rămânând, din păcate, deschisă. Consistente deslușiri în „anatomia” (de fapt, „patologia”) pogromului aduce cartea lansată cu prilejul comemorării, „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România”, ediție bilingvă româno-franceză, apărută sub egida Editurii Universității „Al. Ioan Cuza” sub semnătura lui Carol Iancu, fost profesor la Universitatea din Montpellier și Al. Fl. Platon, profesor al Universității ieșene. Sunt înmănunchiate noi contribuții memorialistice (remarcabil textul Sylviei Hoișie) și cercetări întemeiate pe documente recent investigate, datorate unor universitari din Iași, Cluj, București, Chișinău, din Franța și USA. De reținut alocuțiunea Președintelui Federației Comunităților Evreești, Aurel Vainer, rostită cu prilejul lansării, prin care se lansează invitația la analiză echilibrată a întâmplărilor tragice din 1941. Nu și tolerantă, fiindcă bestialitatea asasină rămâne în veci intolerabilă, dar păstrată între limitele analizei bazate pe document revelator și incontestabil. Nici memorialistica nu se cuvine subestimată, cu atât mai puțin rigoarea cercetării științifice – și aici s-a apelat la păstrarea aceluiași echilibru necesar oriunde și oricând. Cu timpul, s-ar putea instaura pericolul ajungerii de la genocid la memoricid, (vezi și cartea „Vandee, de la genocid la memoricid”, de Reynald Secher) – uciderea amintirii, fie prin ignorarea unui act încadrabil în „Șoah”, fie prin copleșirea lui cu contribuții subiective, ce pot conduce, fără voie, la neglijarea esențialului. Presa nu s-a grăbit, poate din comoditate și din dificultatea în sine a subiectului, să comenteze momentul comemorativ. Încercăm s-o facem, fără a miza pe o comprehensiune generală. Poate chiar dimpotrivă. De regulă, sunt cultivate doar amintirile plăcute și edulcorate…