Trăim un cotidian care tinde să devină religie, religia pierzându-și orice nuanță de credință, mass media înlocuind totul. Întregul este gustat în parte, partea de ieri nemaifiind partea de azi, partea de azi nemaigăsindu-și locul în totalul de mâine.
Totul se petrece atât de repede în ultimul timp încât nici nu mai poți respira curat într-o ținere de minte parțială. Trăim un cotidian care tinde să devină religie, religia pierzându-și orice nuanță de credință, mass media înlocuind totul. Întregul este gustat în parte, partea de ieri nemaifiind partea de azi, partea de azi nemaigăsindu-și locul în totalul de mâine. Memoria își poartă în tăcere propriile uitări precum omul în spate desaga plină cu păcate. Dumnezeu ne așteaptă permanent să mai vorbim: O să plouă/ Își zice Dumnezeu/ Privind la cerul fără pic de nor/ Ehe, se strică vremea!/ Noe, mă Noe,/ Ia vino până la gard/ Să-ți spun o vorbă. (M. Sorescu)
Lumea s-a schimbat parțial și s-a stricat de tot. Omul contemporan nu mai vrea să fie Noe, el se mulțumește cel mult cu suferința lui Iov, crezând că de pe pământ i se va pierde chiar umbra amintirii și că numele i se va stinge în veșnica uitare (Iov 18, 17), el se leagă de multele umbre și de mai multele numiri; uitând scăparea, esențialul, Corabia, el este un naufragiat pe acest pământ, în oceanul acestei vieți.
Sunt trei adevăruri pe care aș vrea să le enunț, simplu și la obiect, toate ținând de Memorie. Există o Memorie a lui Dumnezeu (Învierea), există o Memorie a creștinului (credința cea adevărată) și există o Memorie a viitorului (cimitirul). De aceea, cred eu, Dumnezeu, creștinul și cimitirul sunt trei Realități ale existenței veșnice care nu pot fi privatizate. Ele nu pot fi separate de o a patra, Biserica. Averile Bisericii Ortodoxe sunt Dumnezeu, creștinii și cimitirele. De aceea, cine va vrea să le măsoare cu orice preț se va izbi dintru începutul gândului de un eșec total. Dumnezeu nu poate fi impozitat, viața creștinului nu poate fi contabilizată, dimensiunile unui cimitir nu pot fi calculate, ele sunt tot atâtea bucăți de cer pline de viitor, de Înviere. Biserica lui Hristos nu poate avea instalate harometre nici la intrarea în Pronaos, nici la ieșirea din Altar, nici la Botez, nici la Înmormântare. Harul lui Dumnezeu nu înseamnă tăcere și uitare. De aceea, Biserica lui Hristos nu trebuie să tacă și nu poate să uite. Acestea (tăcerea și uitarea), chiar adunate sau amestecate nu dau odihnă, odihna este dată de demnitatea rugăciunii. Demnitatea rugăciunii, ca Har al lui Dumnezeu, în Biserică și prin Biserică, reprezintă întregul de Lumină dat de Înviere și nicidecum partea de durere (tristețe) trăită prin moarte. Demnitatea rugăciunii este odihna câștigată de aici și de acum, pentru dincolo și pentru totdeauna.
În Londra a fost inaugurată prima biserică pentru atei. Am văzut imagini de la o astfel de slujbă și am înțeles cât de neliniștiți erau cei prezenți, cât de lipsiți de orice sens. Tocmai citeam o carte a lui John Steinbeck, în care partidele din Franța erau împărțite, după principiul geografic al relației cu centrul, în: radicali conservatori, conservatori radicali, regaliști, centriști de dreapta, centriști de stânga, atei creștini, creștini creștini, comuniști creștini etc. (mi-am amintit de un tânăr din parohia mea care, supărat, a afirmat odată: părinte, nu se mai poate, suntem conduși de niște comuniști legionari).
Tot de la TV am aflat că zilele trecute a fost îngropată, cu fast, femeia care a murit în urma unei operații de implant cu silicon. Cinci preoți și o comunitate întreagă au condus-o pe ultimul drum. Circulația a fost restricționată mult timp pe anumite porțiuni. Nefericita femeie, nu i-a spus nimeni că pe oameni nu-i ține grija ce și-o poartă sieși, ci dragostea pentru ceilalți (A. Soljenițîn). Sărmana făptură, avea șase copii. Nu știu dacă aș fi putut să spun: Dumnezeu s-o ierte! Tot astăzi, eu și comunitatea pe care o păstoresc am condus la cimitirul parohial, un tânăr de 37 de ani. De la vârsta de 20 de ani făcea dializă și a murit pentru că nu a avut banii necesari unui transplant de rinichi, deși era înscris pe lista de așteptare. Știu sigur, am putut să rostesc: Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! Îl chema Ion. Cimitirul își trage numele de la grecescul kimarte = a dormi. Cimitirul a fost dintotdeauna dormitorul Bisericii, în care adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri (Eminescu), orice Ion al acestui pământ poate nădăjdui la o Înviere odihnitoare.
Totul se petrece atât de repede în ultimul timp, încât nici nu mai poți respira curat într-o ținere de minte parțială… Și totuși, să recapitulăm întregul celor trei părți: 1. Harometru nu a fost inventat (afirmația, pe cât de frumoasă, pe atât de adevărată, nu-mi aparține, am auzit-o tot la TV, dintr-o intervenție a părintelui Necula de la Sibiu); 2. Cimitirele private și bisericile pentru atei sunt necesare oamenilor precum Sahara peștilor și 3. Morții nu au nevoie de implant cu silicon. În rest… memoria își poartă în tăcere propriile uitări precum omul desaga în spate plină cu păcate (bucate). Chiar dacă cineva nu-și mai amintește ce a mâncat și ce a gândit anul trecut, în aceeași zi, eu îi doresc poftă mare și gând bun!
(pr. Sever NEGRESCU, sursa: www.doxologia.ro )
