Lacrimile
Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare”.
Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete – lacrimile.
(Lucian Blaga)
Rugăciune de seară
Cu de lacrimi gene ude, înalț rugă Domnului:
Sufletul păzește-mi, Doamne, în tot ceasul somnului;
Gânduri ce mă tulbur, cu al Tău Duh înfrânge-le;
Trupului meu dă-i odihnă; răcorește-mi sângele;
Somn ușor să mă surprindă, să dorm lin ca florile,
Și cu inimă curată să mă scoale zorile;
Rugăciune să-nalț spre Tine și să-Ți cânt poruncile,
Precum cânta ciocârlia peste toate luncile;
Să pornesc la muncă sfântă cum pornesc albinele,
Să pot umple, ca și ele, fagurii cu binele,
Si să te slăvesc pe Tine, de pe valea plângerii,
Dumnezeule din slavă, ce-L slăvesc toți îngerii!
(de Vasile Militaru)
