Poezie patriotică!

Să vezi și să nu crezi: am în față o antologie de poezie patriotică! Nu-i spune chiar așa în titlu, care se vrea prudent-neutru-explicativ („Cele mai frumoase 100 de poeme ale românilor despre ei înșiși și țara lor”), dar, în esență, asta e. Autorul, Petru Romoșan, își pune, în prefață, marea întrebare: „pe românii de azi îi mai interesează poezia scrisă în limba lor? Subiectul România le mai spune ceva?” Și se mai întreabă, în continuare:”…oare să fie vremea aceasta cea mai nenorocită din istoria neamului românesc? Dacă ne uităm la clasa conducătoare – politicieni primitivi, rapace, distrugători, susținuți, pe față ori nu, de intelectuali pe cât de cultivați, pe atât de stricați, oportuniști, debusolați, dar narcisiști până la patologic – răspunsul nu poate fi decât afirmativ.”
Chiar așa să fie oare? Parcă-parcă tabloul e prea de tot negru. Românii au avut parte din belșug de perioade amarnice și negre, fiecare generație considerând că a traversat cea mai jalnică epocă dintre cele sortite nației. Dovadă faptul că, încă de la începuturile literaturii noastre, specia cea mai cultivată a fost satira, consistent reprezentată până în momentul a în care cenzura a permis cel mult atacuri la adresa ospătarilor și soacrelor. De la Alecu Văcărescu, în veacul XVIII („Șireată / și stricată / s-a făcut societatea deodată”; „Fără sfială / Și socoteală / Lumea-ntreagă minte și înșeală”) la Caragiale „Și joacă, joacă prost, da-i iese / Stau paf toți bieții gogomani / Paf! Din succese în succese / De douăzeci și-atât de ani…”) satira a însuflețit pana lui Conachi, Asachi, Mumuleanu, Heliade, Alexandrescu, Bolliac, Rosetti, Ronetti Roman, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Vlahuță, Arghezi, Goga, Voiculescu, Topârceanu etc. etc. etc.
Poezia „a ștampilat și certificat întreaga noastră istorie modernă”, încercând să justifice și să însuflețească iubirea de neam și țară, dar și să îndrepte relele; satira, dacă-i cinstit rostuită, tot în stirpea poeziei patriotice se aliniază. Gestul lui Romoșan și al Editurii „Compania” de a readuce în atenție texte și autori de care critica elitistă încearcă, orgolios și păgubos, să se lepede, merită cea mai sinceră apreciere. Cât privește selecția, aici e de discutat. Fiecare român cât de cât instruit poartă în suflet sumarul propriei antologii, neîndoielnic subiectivă. N-aș crede, însă, că dintr-o astfel de carte este cu putință (iată că este!) să lipsească „Doina” lui Eminescu, ori „Oltul” lui Goga. Și dacă îl antologăm pe Gh. Sion („Mult e dulce și frumoasă / Limba ce-o vorbim!”), firească ar fi fost și includerea celuilalt basarabean, Mateevici („Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii…”) Aflăm, în Cuprins, subțirica poezie „Craiova revival”, a optzecistului Nicolae Coande, dar lipsesc, inexplicabil, prozo-poemele lui Sorescu („La Lilieci” – „Craiova văzută din car”). Fără nici o pagubă, versurile teribiliste ale lui Em. Galaicu-Păun ar fi putut ceda locul mult mai îndreptățiților Labiș ori Nichita Stănescu. Romoșan este înclinat să trateze otova și încrâncenat literatura ultimei jumătăți a veacului XX, sfiindu-se să vadă și să accepte că, în afara rumegușului poeziei patriotice de doi bani („marfă calpă, defilare de lozinci”) au fost create și destule poeme viabile mai izbutite decât cele parcimonios incluse în carte. Subscriem însă fără rezerve la exclamația autorului, tipărită pe coperta a IV-a: „Românii și țara lor – nu s-ar putea spune că tema e la modă!”
Se zice că modele-s trecătoare. Nădăjduiesc.
Nu pot încheia fără o îndreptate de istorie literară: Eminescu nu s-a născut la Ipotești, cum în general se crede, ci la Botoșani.