Poezia religioasă a lui V. Voiculescu (II)

Prevalarea metafizicii asupra moralei, cele două fun¬damente ale religiei creștine, îl apropie inițiatic de comu¬niunea cu Absolutul, în care multitudinea și felurimea reperelor dispar: Tânjesc după o faptă să-mi dea desăvârșirea, / Râvnesc o subțiime în care să mă torc, / O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, / O luminare-n sine mai pură ca iubirea, / Un fără loc din care să nu vreau să mă-ntorc (Babei)
Nu-1 mai izbăvește metafora, ci numai atingerea unei anumite valori a tensiunii de contemplare a Creatorului. Părăsind exuberanța picturală ori muzicală, menestrelul credincios din tinerețe a trecut într-un schimnic mono¬cord, într-un puritan ce vrea să mistuie, prin mijlocirea iubirii dumnezeiești, gunoaiele lumii.
Abstragerea e cel mai valoros exercițiu spiritual pen¬tru poet, creator – în câteva cazuri – de idei teologice originale. Astfel, strigându-și dintre ruine dorul de Dum¬nezeu, V. Voiculescu se socotește a patra Lui ipostază, aserțiune care, raportată la conceptul creștin al Sfintei Treimi, ar putea fi privită ca o erezie, dacă n-ar fi salvată de metafora omului dez-dumnezeit: Dă-mi înapoi ceea ce am avut, / Întregește-mă și întregește-Te, Doamne, iar cu mine (De profundis). Tânjind după comuniunea cu Dumnezeu, râvnește să fie un stâlpnic, însă nu într-o pustie, ci în sacra înălțime a lui Dumnezeu, din care pentru nimic în lume n-ar mai vrea să coboare în im¬periul Negrei labe a păcatului (Stâlpnicul). Combustia ce-i asigură justa direcționare e focul jertfei, emanci¬parea spiritului prin suferință: Sunt slab, sămânță care-o suflă vântul / Pe stepele vieții îndelung / Dar el mă suflă unde vreau s-ajung! (Contemporan). Poetul nu vrea să-i fure lui Dumnezeu nici o bogăție concretă (jilț de aur, potir de mărgăritare, raiul etc.), ci numai dragostea Lui: Cum Te-aș prăda! Cucernic tâlhar, / Aș sări hoțește pe-o fereastră / În împărăteasca Ta bazilică albastră / Să jefu¬iesc dumnezeiescul altar (Tâlhar). Este optica omului de la țară, animat nu de a fi, cât de a avea: a poseda averea supremă ca pe un bun gospodăresc.
Prevalarea moralei asupra metafizicii îl recomandă pe săteanul din poet, cufundat într-o adâncă smerenie ortodoxă și în munca onestă. El este un virtuoz al ar¬moniilor, urcușurile pe care trebuie să le ia în piept i-au imprimat ritmurile efortului și al poticnelilor. Copilul de altădată migrează la oraș, departe de Pârscovul natal, urmează școli înalte, dar poartă cu el în depărtări talismanul arhaismelor, uneori locale, impregnate adeseori de smirna cățuii și a cădelniței, termeni pentru care a avut toată viața o slăbiciune (stâncă chialbă, dosădit, aripă rudă, celarele pântecului, podóbia lumii, niriardă, a diortisi, gadină, seul păcatelor etc). Ele se extrapolează inventivismului unor rime ca: clisă / ci să, adineaur’ / aur, arcei / chiar cei, ulcer / să nu-l cer, iar pe / șarpe, nu prea multe, într-adevăr, rime care l-ar aminti pe Eminescu din surprinzătoarea, dar foarte naturala rimă Circe / te miri ce, dacă ceea ce francezii numesc l’enjambement (in¬gambamentul, încălecarea versurilor, de fapt ruperea lor pentru rimă) nu le-ar imprima stridență de artificial. Acestea sunt halte în elaborarea artistică, poetul se află însă în plin zbor dinspre fascinațiile artisticului, pe care îl ignoră în bună măsură, spre înălțimea simplificată a spiritualului. Pe măsură ce gândul se cufundă mai pu¬ternic în contemplarea lui Dumnezeu, în aceeași măsură nu mai scontează pe efectele artistice ale stilului. Inter¬esat numai în mântuire, duce o simplă viață creștinească, în speranța că moliftele din părinți, adăugate rugăciu¬nilor lui, vor izbuti să nu-I hărăzească scrâșnirilor din dinți… Astfel de eforturi stilistice, puține, rămân stângăcii interesante ale meșteșugarului, sforțări estetice, și pot părea naturale numai raportate la sinceritatea nedisimulării, nu la arta poetului, pe care ele îl exprimă mai mult psihologic decât artistic.
Zisei săteanului i se adaugă zisa doctorului. Ea evocă, în poezia Amenti, camphora veacurilor ce vin, camforul, aroma terpenică din dispensarele de odinioară. Poetul medic folosește drept metaforă a durerii (tânjirii) după Dumnezeu simptomul de „membru fantomă” al ampu¬tatului (Amputatul), iar pe jivina inimii o simte jumătate roșie, jumătate albastră (Din pietre grele. Lui Andrei Scrima) urmând expresia medicală inimă stângă / inimă dreaptă, prima consacrată sângelui arterial, a doua sângelui venos. Psihanalitic, atât rimele ingambament cât și prozaismele științifice denotă, prin ostentația lor obosită, sila de întârzierile în exact ceea ce vrea să depășească în înălțarea lui spre Absolut: arta literară și arta medicală. Ele trebuiesc socotite mai mult inconsecvențe decât repere în evoluția artistului ce se consacră ascezei. Altfel, poetul vrea să rămână …ca pomul, iarna, în grădină: / În pământ genunchii mi-i înfig / Și cu inima-nălțată spre lumină / Tac și-aștept ca soarele să vină… / Iar în viscole, mă vaier și Te strig (Strig)
Emancipat de ispitirile cărturărești și de el însuși, părăsindu-1 și pe medicul scriitor, poetul lilialelor Poeme cu îngeri de odinioară scrie la bătrânețe ca un țăran ce se mișcă lesne în milenara lui cultură arhaică, într-o devo¬țiune totală față de rosturile cosmice și în permanentă rugăciune. Asumându-și complet destinul, el îl smulge întâmplării și nu-1 lasă nearticulat cu rațiunea divină. Metaforele sunt de obârșie sătească și comprimă con¬cepte pe care doctorul le-ar fi putut foarte bine exprima prin mijloacele unui limbaj intelectualizat. Ceea ce în Noul Testament e parabola, aici e metafora. Un șirag de metafore trecut printr-un suflet adânc, grav, fierbând sub turmentarea credinței. Ele îi sunt proprii, așa că îl fac recognoscibil: În dârdora de patimi, năpraznica rușine; ori Simt frânghiile cărnii grăbit cum se dezleagă etc.
Teribilă mi s-a părut în această poezie de senectute liniștea spirituală, împlinită de-asupra sedimentărilor sufletești. Cu ea poetul escaladează versanții himalaieni ai Dumnezeirii și privește calm în neant. Spre a o ilustra, ar fi de-ajuns să reproduc următorul distih, unul din cele mai puternice pe care le cunoaște poezia românească: De-alunec în prăpăstiile-Ți sfinte, / Ce-mi pasă, tot în Tine cad. (C.D. Zeletin, www.romfest.org)