Poezia religioasă a lui V. Voiculescu ( I )

Locul lui V. Voiculescu în literatura românească este propriu: el a fost traversat, dar nu ocupat. Străină riscului luciferic al lui Arghezi, retoricii fără iluminare a lui Panait Cerna, îndoielii fără accent ori zvâcnet a lui Dimitrie Nanu, degajării ortodoxe a lui Nichifor Crainic, poezia sa este a unui creștin care, transgresând zona practicii religioase, respiră în spațiul inițierii sacre: Simt că sunt mai mult decât știu să fiu, / Am putințe mai mari decât pot, / Trăiesc și altfel decât în acest chip viu / Trec dincolo de marginile trupescului si¬criu. / Carne, suflare, minte, nu m-alcătuiesc tot… Miș¬carea vieții poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-și îngăduie altă aspirație, astfel încât poezia rămâne o însoțitoare, element conex al gravei experiențe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu. Poetul o spune de la bun început: …coborând lăuntrica mea scară / Mă sprijin în condei ca în toiag. În felul acesta, citirea poeziei lui ori exprimarea impresiilor e operă de pietate din care trebuie excluse fascinația și gratuitățile jocului.
Poezia Nebunul, din volumul Călătorie spre locul inimii (1994), oferă cheia poeziei sale religioase: poetul nu-i cere lui Dumnezeu Slava ca îngerii, Lauda ca sfinții, Nemurirea ca martirii, Hrana ca pustnicii ori Nava ase¬meni cuvioșilor, ci doar nebunia de a-i fi totul. Nu numai lumină, ci și – vai, profeție ce avea să se adeverească! – primejdie, bezna și caznă. Căci scriitorul a ieșit mai mult mort decît viu din temnițele comuniste… El și-a părăsit vechea identitate, y compris aceea de poet, în nădejdea arzătoare a nașterii din nou. A unei Vita Nova, ca Dante. În nădejdea unei vieți noi, matrice fundamentală a creștinismului, reductibilă la simbolul învierii. Credința firavă a poetului e asemeni unui prunc la vârsta când învață să vorbească: el stâlcește, cum e și firesc, numele lui Dumnezeu, pe care-L invocă rugându-L să-1 ia pe genunchi. Mai târziu îi va cere să-i curețe de păcat miezul făpturii, așa cum păstorul scobește inima lemnului ca să-1 prefacă în fluier prin care să curgă slobod suflul dumnezeiesc… Tânjind după integrarea în Absolut, po¬etul deprinde limba universală a rugăciunii și-L roagă să-i adune în El risipa vieții. Și spune că sosește – atenție! – de pe tărâmul artei care, oricât de înaltă, e stearpă. Deci, abandonează esteticul pentru universul, valoric superior, al credinței. Vine dinspre stearpa artă, se neagă pe sine, dar rămâne în fruntariile ei, întărind-o într-un fel nou pe dinăuntru, conferindu-i prin noua sevă o turgescență sublimă, asemeni colțului de plantă ce urcă în spinarea firavă piatra. Gândul renașterii prin credință îi smulge din inimă versuri puternice: Doamne, pe măsură ce cred și Te iubesc / Îmbătrânesc în lume și întineresc în Tine. Aceeași impresie o trăia și Michelangelo Buonarroti, îndumnezeindu-se prin contemplarea frumuseții ome¬nești, ca într-o naștere din nou: come serpe al sasso si discoglia, ca șarpele ce năpârlește pe stâncă… Odată cu sterilitatea artei, poetul leapădă și îngâmfarile științei, văzând în devoțiunile pentru ea o trădare iscarioteană. Nou născutul se părăsește pe sine și ca artist și ca medic. Un efort patetic de a plia cuvântul, pentru care e oarecum indiferent, pe ideea arzătoare trădează exact momentul acestui abandon. Martori stau câteva admirabile stângăcii dosofteiene și o anume rigiditate verbală care-i altceva decât perfecțiunea prozodică. Un tern monahal, o fugă de efect și de emfaza exteriorități lor sclipitoare ajută la circumscrierea zbaterii eului în temnița trupească. Spațiu insuficient pentru mișcarea, oricât de liberă, într-un acvariu. Prea multă lumină nu pătrunde aici, căci marea lumină e moartea, pe care poetul nu a consumat-o încă. Moartea este, spune el substantivând o locuțiune adverbială, „o dincolo de fire”, unirea cu Dumnezeu, singura iubire și, dacă-i așa, nici o lumină n-o poate întrece cît omul e viu…
Așadar, V. Voiculescu bătrânul schimbă pitorescul creștin al viziunii paradiziace din Poeme cu îngeri, carte scrisă spre amiaza vieții, cu viziunea hipocromă a gândului concentrat exclusiv în mântuire. Cromaticul din tinerețe a cedat dramaticului. Problema fundamentală a liricii sale e tocmai anularea viziunii (văz, auz, amintire). Ea stă la baza artei și trebuie să se nege pe sine la contactarea Absolutului, impunându-se ca artistul să re¬nunțe la accederea la Dumnezeire prin simțuri. Prin ele luăm cunoștință de efectele Dumnezeirii, cu Creația deci, nu cu Creatorul. Părăsirea lor îl sperie: Cine-ar putea vreodată-nțelege / Misterioasa, groaznica Ta sim¬plitate? (Crucea-înălțare). În altă parte mărturisește faptul de a fi ispitit de către Dumnezeul pur („gol”), dezlegat de minuni: Înspăimântătoarea Ta abstractitate (Necontenit, Doamne!). ( C. D. Zeletin, www.romfest.org)