Universul cultural românesc și nu numai, a pierdut duminică, 12 decembrie, un mare poet și publicist, Lucian Avramescu. El a murit în locuința sa din comuna Sângeru, județul Prahova, la vârsta de 73 de ani, după ce a intrat în stop cardio-respirator. Ultimii ani i-au fost de suferință, mută, pentru că pierduse și capacitatea de a vorbi, dar nu pe cea de a gândi.
Născut în comuna Sângeru, județul Prahova, la 14 august 1948, a urmat cursurile Facultății de Horticultură a Universității din Craiova, pe care a absolvit-o în 1971, cu o licență în arhitectura peisageră, apoi și cursurile Facultății de Jurnalism din cadrul Universității din București.
A debutat în 1967, cu poezie și reportaje, în „România literară” și „Luceafărul”. A condus cenaclul „Serbările Scânteii Tineretului” (până în 1985). A fost ziarist la „Orizont” (Râmnicu Vâlcea, 1975), „Scânteia tineretului” (redactor-șef adjunct), „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului” (1986-1989) și „Tineretul liber” (ziar înființat la 22 decembrie 1989). Este fondatorul Agenției de știri A.M. Press (1991), prima agenție de presă cu capital privat înființată după 1989. A publicat volume de versuri, note de călătorie, antologii, eseuri și pamflete jurnalistice.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1979, a fost distins cu premiul de debut pentru poezie acordat de Editura Albatros (1975) și Premiul pentru scriitorii tineri (1979). În cadrul Premiilor Uniunii Ziariștilor Profesioniști pentru activitatea jurnalistică pe anul 2002, Lucian Avramescu a fost distins cu Premiul „Geo Bogza”.
De-a lungul timpului i-au apărut volumele: „Poeme” (București, 1975), „Stele pe dealuri” (Craiova, 1976), „Transplantul de albastru” (București, 1976), „Un liber albatros” (București, 1978), „Ei, aș, spunea poetul” (București, 1980), „Nu cer iertare” (vol. I-III, București, 1981-1985), „Bună seara, iubito” (vol.I – 1986), vol. II – 2000). În 2002, în cadrul Târgului Internațional „Gaudeamus – carte de învățătură” a fost lansat volumul „Ciorne”, editat de A.M. Press, care reunește materiale semnate de Lucian Avramescu apărute în ziarul „România liberă”.
„Presa moare dar nu se predă!”
Lucian Avramescu a fost timp de peste 10 ani colaborator al „Monitorului de Suceava”, iar scrierile sale, pline de savoare, cu un mixt interesant de cultură și poezie, presărate cu umor fin, au fost apreciate de mii și mii de cititori.
În 2012, jurnalistul sucevean Sorin Avram a realizat cu el un interviu antologic – „Presa moare dar nu se predă!”, din care redăm un scurt fragment:
„Ziarele arată bine, dumneavoastră lucrați la Monitorul de Suceava, unde iscălesc și eu uneori câte un articol. E un ziar foarte bine făcut, l-am văzut și eu, pe internet, recunosc că la chioșc la Sângeru aici nu vin ziare, sunt vreo trei abonamente, unul…, nu că unul a dispărut, era o doctoriță, aveam opt doctori, acum nu mai avem nici unul. La o populație de șase mii de oameni. Ziarele sunt bine făcute, arată bine, sunt paginate jucat, sunt paginate inteligent, cu articole, cu informații care-s la zi, cu articole care sunt solubile, accesibile și plăcute și interesante și era să zic educative. Și e și acesta un cuvânt demodat ca și patriotismul. Nu, și ziarele-s bine făcute și nu știu dacă va dispare meseria de gazetar… parcă ați zis (să dispară presa tipărită) e posibil și asta, dar ele vor exista în forme mai electronice, mai moderne, le citești pe cer, îți plantezi un cip sub piele și apeși undeva și îți apare pe ecranul lui Dumnezeu ultima informație dată de ziarul din Ploiești. E posibil să se întâmple și povestea asta, însă eu o percep ca tragedie mai mare decât declinul cititorului în raport cu presa.
Presa încă se sforțează să existe și face eforturi inteligente de supraviețuire. Oricum noi, ca meserie, suntem necesari societății. Arghezi, îmi place să citez asta, spunea că ziaristul este argat al opiniei publice. Opinia publică va avea nevoie întotdeauna de argați care să-i furnizeze acasă, în pat, în fotoliu, o informație, cu ce se întâmplă la capătul celălalt al lumii, cu ce se întâmplă peste uliță, că lui îi e lene să se ducă să se uite peste uliță, și pentru el aleargă gazetarul. Întotdeauna va alerga gazetarul. Și de Paște, și de Ziua Națională, că mă uitam că ieri ăștia la mine în sat erau cu șprițuri, ca în mai toate zilele de sărbătoare națională, că sunt vreo trei sute pe aici pe la noi prin sate, pe când gazetarul săracul, era să-l filmeze pe Băsescu dacă vine sau nu vine la Arcul de Triumf, să-l filmeze pe Boc dacă este aplaudat, pupat… lui Băsescu i-au pupat mâna pe undeva, nu mai știu pe unde, a, la sectorul 2. Deci noi eram acolo. Ce să facem? Argații opiniei publice. Să-l informăm pe cititor, care stă belfer și se folosește de munca noastră. Sper ca cititorul să fie întotdeauna, să fie conștient că este o muncă prost plătită. Să zicem că ne înjură Băsescu, ne mai înjură și alți politicieni, nu ne suportă de obicei, politicienii de la putere, niciodată, dar noi suntem necesari opiniei publice, iar publicul ar trebui cât de cât să ne respecte și să tină nițeluș la noi.”
Testament cu limbă de piatră
Scriitorul și jurnalistul Ioan Manole a anunțat pierderea acestui mare om de cultură, publicând și ultima scrisoare a acestuia – un fel de testament, o rugăminte mută, scrisă când deja boala îl privase de capacitatea de a mai vorbi, dar nu și de a gândi, luciditatea însoțindu-l până la final.
„O veste tristă a venit în această dimineață din comuna Sângeru: unul dintre cei mai iubiți poeți contemporani ai României s-a stins din viață. Lucian Avramescu, un nume care și-a pus amprenta asupra literaturii române din ultimele decenii, dar și asupra jurnalismului de marcă al României, a plecat Dincolo, după o lungă suferință. Ultimul său volum, «Confesiunile unui mut care a vorbit cândva», a ieșit de sub lumina tiparului anul trecut, în 2020. Sunt gândurile poetului și publicistului Lucian Avramescu, care nu a mai putut rosti cuvintele, în ultima parte a vieții sale.
Ultima scrisoare a Marelui Poet!
«SCRISOARE DESCHISĂ PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Mă adresez Dumneavoastră Părinte Patriarh Daniel cu o rugăminte pe care am speranța s-o împliniți, cu toate că întreaga ierarhie ce vă stă dedesubt a refuzat-o fără să pună întrebări și fără o minimă documentare. Ultimul NU ferm a venit de la un funcționar bisericesc al Patriarhiei. Cererea mea este de a se îngădui înmormântarea mea, scriitorul Lucian Avramescu, autor a peste treizeci de cărți, în incinta Muzeului Pietrei, la Sângeru, din Prahova, comună în care m-am născut.
Muzeul, unic în România, realizat integral de mine, prin muncă și strădanie de peste douăzeci de ani, cuprinde peste trei mii de piese de piatră adunate din satele țării, cioplite de țărani care au dăltuit în calcar mai întâi adăpătoarea pentru vite, teici și râșnițe pentru mălai, colac de fântână și, la urmă de tot, crucea pe care urmașii să i-o pună la cap. Muzeul, cu intrare liberă, e vizitat de oameni care vor să vadă că noi avem nu doar o efemeră civilizație a lemnului, cum mi-a spus mie la Sao Paulo, un ziarist brazilian care văzuse porțile maramureșene, dar nu știa că Brâncuși e român, ci și o formidabilă civilizație a pietrei. Din pricina asta, intrarea în Muzeu se face printr-o dublă poartă maramureșeano-prahoveană, DIN PIATRĂ. E unică în țară.
Am aflat că ați pus temelie unor instituții de conservare și apărare a patrimoniului bisericesc. Și eu vă pun în lucrare gândul fără să-l fi știut.
Crucea este uneori cioplită pe colacul fântânii. Am piese de piatră din Moldova reprezentând călugărițe sau călugări cu crucea în mâini și câteva cruci duble de trei sute de ani aruncate într-o râpă de urmași care fac azi morminte placate cu faianță și gresie. Crucile duble – m-am interesat la prieteni ziariști sau scriitori din Serbia. Grecia, Bulgaria, Rusia, ortodocși ca și cei mai mulți dintre noi – dacă au așa ceva. N-au. Crucea celor doi, uniți în eternitate prin brațul Mântuitorului răstignit, e doar în această parte a României.
Acum, Preafericite, clădesc o biserică din piatră închinată Maicii Domnului în livada cu pomi fructiferi, meri mai ales, a casei. Livada cuprinde și alte piese de piatră ale Muzeului, iar Biserica face parte din proiectul inițial făcut de mine pentru acest reper spiritual pe care l-am desenat și clădit pe harta României. Nu există sat fără Dumnezeu, iar satul meu de piatră nu se putea încheia decât astfel, iar România e supranumită Grădina Maicii Domnului, cum au spus-o și cei papi ai Romei care ne-au vizitat.
Duminică (n.r. 5 septembrie 2021) mi-au murit doi prieteni dragi, Ivan Patzaichin și Ion Caramitru. Îmi așteptam moartea mea. De un an și jumătate am amuțit. Mâinile și picioarele, coordonate de același nerv al vorbirii, nu mă mai ascultă. Mintea fuge în față și eu nu am cum mă ține după ea.
Am 73 de ani. Un doctor mi-a mai dat de trăit anul trecut trei luni și jumătate, iar altul trei ani. Boala nu are leac, iar definiția ei nu e limpede. Aș vrea să pot termina biserica, ajutat de ceva vreme și de câțiva credincioși care au simțit că resursele mele financiare de pensionar al Uniunii Scriitorilor se epuizează.
De ce să fiu înmormântat aici, când la câteva sute de metri familia are un cavou? Pe 7.000 de metri pătrați câți are acest conac muzeu, între patru meri încape și o cruce simplă și un mormânt în iarbă al poetului. Nu în Biserică. Acolo sunt Maica Domnului și Cerescul ei Fiu.
Aici m-am născut. Aici vreau să rămân dacă tot m-am întors după o viață de gazetărit și colindat pământul.
Casa, devenită Muzeu, are o istorie tragică. Bunicul meu de tată, Victor Avramescu, după patru ani de război, incluzând participarea ca soldat la luptele de la Mărășești, a venit cu solda întreagă. Cu acei bani a cumpărat, el fiind fiu de văduvă săracă, ruina unei case deținute de o doctoriță care a plecat la Paris. Ruina a redevenit conac. Pe frontispiciu – e tot ce a rămas întreg din munca lui – scrie V.N. Avramescu, 1923. De ce?
Au venit rușii, cu ai noștri din Divizia Tudor Vladimirescu, și l-au găsit pe bunicul primar liberal și dușman al poporului, bun de Canal. Refăcuse, pe cheltuiala lui, Biserica Sfântul Andrei de peste drum, donase clădirea primăriei ”obștii”, nu partidului lui. Făcuse cu spirit gospodăresc rar multe pentru sat. A murit de inimă fără a mai îndura umilințele pușcăriei politice.
Conacul a fost casa de oaspeți și chefuri a instructorului de partid și ceape. În 50 de ani a redevenit ruină. E ceea ce am preluat eu și am adus la minunea de azi, fără un leu de la stat. Niciun ministru al Culturii nu a vizitat Muzeul Pietrei, ci doar personalități de vârf din cultură, știință, diplomație.
Nu se poate ce ceri! Știu că se poate. Voi fi o piatră între cele trei mii de pietre din cerul de iarbă, oglindă a cerului înstelat de sus. Copiii care vin atrași de mere și cireșe vor intra și în Biserică, mai ales că doi meri au rămas în naos și le voi da lumină spre a rămâne vii.
Am înțeles că trebuie să aprobe și statul ca nu cumva să stric monumente istorice prin crucea mea din iarbă. Eu am adunat din gârle monumente și am salvat ceea ce statul distruge prin indiferență.
Faceți, Părinte, această dezlegare fiindcă vă e în putere. Doamne ajută!»”.
