Prin natura ei de a dezvălui ceea ce găsește după ce cotrobăie prin vechi și urât mirositoare documente, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – celebrul „Cenesease” – este principala instituție de stricat calitatea somnului din România. Cei ce se știu cu muscoiul pe căciulă – și mulți se știu – au câte un coșmar garantat pe noapte, chinuiți de întrebarea:
– Mâine va veni și vremea mea să fiu dat în vileag? Dacă nu mâine, poimâine?
Recent, această secție de îmbuteliere și livrare a coșmarurilor a făcut public faptul că poetul Lucian Vasiliu, fost director timp de 15 ani al Muzeului Literaturii Române Moldova, a avut un angajament scris cu Securitatea. Mă rog, e plină lumea literară și presa de inși ca el, așa că n-o să insistăm. Despre cu totul altceva vreau să vorbesc azi. Despre felul cum mariajul cu Securitatea deformează comportamentul social al turnătorilor, îmbolnăvindu-i de bănuieli care le otrăvesc circuitele creierașului.
În urmă cu niște ani, vreo șase, am scris în ziar un articol nevinovat, intitulat „Veverițe”, despre Muzeul Literaturii, aflat în perimetrul Cășii Pogor. Cum hrubele reci de acolo, vechi de cinci secole plus TVA, fuseseră convertite în cramă, am presupus că Pogor ăsta trebuie să fi fost, la viața lui, un mare cârciumar. După această glumă nu foarte reușită, am trecut la niște căsuțe, pe care o mână sensibilă și alcoolică le așezase în copacii din curtea muzeului, pentru ca veverițele să aibă niște sălașe ale lor, unde să doarmă în pace, să primească musafiri și să-și ocrotească familiile.
Salutând această izbândă edilitară, am adăugat că micile apartamente din copaci în mod sigur vor fi repartizate veverițelor cu pile, nicidecum celor necăjite, cu un standard de viață scăzut și mai puțin fâșnețe.
N-am știut în ce mă bag. Trăgând concluzia, din scrierea mea nevinovată, că fac aluzie la combinațiile din instituția pe care o conducea, poetului Vasiliu i-au sărit nervii ca mingile de tenis, izbindu-se de pereții reci ai hrubelor transformate în cârciumă. Totuși, nu mi-a dat o replică la gazetă, cum aș fi meritat, ci a copiat articolul în câteva zeci de exemplare, a colorat cu carioca pasajele considerate de el cu gând ascuns, și l-a distribuit cunoscuților noștri comuni, punctând natura mea ticăloasă.
M-a luat și pe mine la bani mărunți, în particular. Geaba i-am replicat că nicăieri, în compunerea mea, nu-i apărea numele, și că am scris despre asta din prostie, fără să-l am ca țintă, fiindcă trăiesc din ceea ce public la gazetă, și nu întotdeauna am subiecte de înaltă clasă. Nu l-am convins, dar i-am pus suspiciunile pe seama firii sale de poet. Din câte se povestește, nici Eminescu nu era altfel.
Abia acum, când Ceneseaseul l-a dat fără să clipească pe poet la gazetă, îmi dau seama cum Securitatea deforma caracterele. Iar caracterele deformate au rămas.
