Apărută la Editura „Axa”, sub asumarea lui Gheorghe C. Patza, antologia „Poeți dorneni” (14, la număr) configurează un spațiu scriitoricesc, în care cuvintele se trăiesc până la conturul tăcerii („în apele mele / cu pești singuratici”, cum zice George Astaloș”), tăcerea fiind deplinătatea poeziei, cum postula, cândva, Iulian Vesper. E vorba, desigur, de spațiul deja confirmat ca atare de Asociația Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor, întemeiată în 21 ianuarie 2000, care editează și o revistă culturală proprie, „Miezul Lucrurilor”.
Ascultând „cu uimire seva din muguri”…
Sesizând „nuanța vectorială a sunetului”, George Astaloș, acest „ strigăt continuu” al poeziei europene, „mijind ireversibil deasupra”, readus în orașul copilăriei sale, „se debarasează / de precaritatea trăirii”, căutând cuvântul-revenire prin care „ne-am putea întrupa”.
Eugen Axinte, „mai întâi și-a rezumat supozițiile în câteva sfaturi”, încercând să devină „credincios slujitor / și administrator al tuturor clipelor”, atingând delicat „claviatura tăcerii strivită-n cenușă de-o stenică voce”, în vreme ce Violeta Cîmpan, „polei de Februarie viclean”, se caută „peste destinu-atâtor plângeri”, „din palma goală și din ochii goi”. Ascultând „cu uimire / seva din muguri”, Anica Facina recunoaște și mărturisește „păduri fumurii cățărate peste munții bătrâni”, găsindu-și refugiul în „singurătatea cu lună plină”, învățând și izbutind să fie, când „luciul apei vălurit // (când) un cântec uitat în tăcere”, iar superba doamnă Tațiana Guga, licențiată în teologie și filologie la Universitatea Cernăuților de altădată, poartă rănile Bucovinei („icoană-ntr-un iconostas”) și ale „veacului trecut / spre cel ce vine” cu nevinovăția unei inepuizabile purități interioare. „Guvernată de legile haosului primar, / cu epiderma rănită de absolutul indefinit”, Anca Negruți își ostoiește „arșița dezamăgirilor” într-o remarcabilă „simfonie a neîntâmplatelor / poeme”, textele sale lirice, interesante și consistente în „primăvara ciuntită”, răsunând straniu peste „pământul sufocat de cimitire / (care) a înnebunit de frică”.
Scriind „cu vârful sufletului”…
Platon Pardău„e-o toamnă-acum de case”, toamna în care începe „vânătoarea interzisă”, sau poate că nu-i decât un „hoț de fecioare / care iese la drum / și ucide încet prin propriile dărâmături”, iar poezia lui, ca și proza pe care a scris-o, „e-o dumnezeire de foc”, indiferent de ce spun unii, alții, dintre cei care pășesc fără urme prin viața care nu prea mai există înainte de moarte. Lui Platon Pardău i „s-au tocit picioarele / până la genunchi”, scriind „cu vârful sufletului”, până a devenit „Soarele… în zodia săgetătorului”, adică un univers plin „de atâta smerenie” și atât de departe și de adevărat, încât „mult e până la mine, mamă, / o viață / și încă ceva”.
Cornelia-Maria Savu, poetul deplin al contemporaneității bucovinene, „așteaptă / cu întunericul atârnând deasupra frunții ca o sabie”, apoi „se apleacă surâzând în fața groazei generale”, plecând din cuvinte („astfel plecam din cuvinte / înghețând într-o trestie seara / numai de sunete / mâinile mi se îmbolnăveau timpuriu”) și deslușind înfrigurată „toate cărțile care / ne-nvață călătoria în optzeci de zile”, asumându-și, cu noblețea deplină a harului, rolul de „cântec de leagăn în mijlocul zilei / creierul cântă înrămat într-o dâră subțire / de negram – dormi dormi / nici o aventură nu te pândește cum stai / cu ochii găunoși de nesomn și contempli”.
„Un gând de nicăieri crescut”
„Un gând de nicăieri crescut”, Gheorghe C. Patza „începe să semene cu iarba… aproape de munții silhui Călimani”, acolo unde încearcă dansul „cu picioarele-n sus”, sperând „să prindă zdrențe de imagini” „printre tangente și secante, / izbind rotundul de rotund”.
Sandu Tudor(s-a născut în 1896), „privește în adâncul de înserat albastru”, zvâcnindu-și, înspre viitorime, „înfrigurat zăvodul sufletului”. „Dintr-un vulcan cu lavă fumegândă”, Rodica Ulea alege „clepsidra cu nisip albastru”, despovărând cuvintele „cu suflet cald și cu credință”. Gheorghe Vicol, „un băiat slăbuț și mic” se „copilărește” în nota obișnuită. „Sculptat pe retină / prin timp”, Radu Zaharescu presoară „boabe / scăldate-n jariștea zilei”.
„La capătul privirilor mele”, Vasile Zetu „este un om / cu o îngrijorătoare înclinație / către nemurire și vis”, care desăvârșește, în fond, și antologia cu texte ale unor „Poeți dorneni”.
