Medicamentul pocăinței
Sfântul Botez este tratamentul omului din boala păcatului și renașterea sa în Hristos. Însă, fiindcă și după Sf. Botez suferim de păcate, Domnul ne-a dat medicamentul pocăinței. „Păcatul este rana, iar pocăința este medicamentul. Precum sunt pentru trup rănile și medicamentele, așa sunt și pentru suflet păcatele și pocăința”.
Să primim pocăința așadar „ca medicament mântuitor, să primim medicamentul care șterge păcatele noastre”. Toți care nu au primit medicamentul au nevoie de acțiunea terapeutică a sa: „Medicamentele pocăinței sunt câștig pentru toți. Fiindcă nu este nimeni fără de păcate, devine vizibil că nu există nimeni care să nu aibă nevoie de pocăință”.
Medicamentul pocăinței este pregătit pentru oricine dintre noi, ajunge să-l cerem. Vindecă orice boală duhovnicească, oricât de serioasă ar fi ea: „Nimeni să nu deznădăjduiască, fiindcă mari sunt medicamentele pocăinței… Nu există rană incurabilă pentru suflet. Pentru trup există multe feluri de răni incurabile, dar pentru suflet nici unul”. Și aceasta se întâmplă, fiindcă terapia nu este de la noi, ci de la Domnul, Iubitorul de oameni și Medicul nostru. „Nu există nimeni fără de păcat, care să de-a înapoi și să se îndepărteze în față puterii pocăinței, sau poate în fața puterii lui Hristos”.
Terapia cu care acționează Hristos este „gratuită și nedureroasă, și oferă imediat sănătate. Domnul dăruiește medicamente rănilor conform cu râvna și dispoziția credinciosului. Acela deci care dorește să își restabilească sănătatea lui și să se vindece de rănile sufletului său, să vină cu cumpătare, de vreme ce s-a îndepărtat de toate cele biologice. Să verse lacrimi fierbinți, să arate multă dăruire… să aibă încredere în măiestria Medicului, și își va găsi imediat sănătatea sa”.
Sufletul care este rănit de păcate va implora pe Domnul: Doamne, vindecătorul rănilor sufletului meu! Și Domnul, văzând a sa pocăință reală, îl va vindeca imediat, spunându-i: Vezi, de acum sănătos te-ai făcut; de acum nu mai păcătui.
Începutul pocăinței și hotărârea pentru întoarcere
Omul care trăiește în păcat este în afară de el. Pentru ca să se pocăiască trebuie să vină la rațiunile sale, precum i-a venit celui din pildă: Venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Conștiința păcatelor este începutul pentru întoarcere la Tatăl, iubitorul de oameni.
În viața noastră adeseori vedem că iubitorul de oameni Dumnezeu ne conduce la atotînțelepciunea Sa, la conștiință și la pocăință. O boală asupra sănătății noastre, un accident, o întâlnire „fericită” cu un om al lui Dumnezeu, o carte care a ajuns în mâinile noastre, sunt câteva din modurile nemăsurate pe care le folosește Dumnezeu pentru ca să ne schimbe.
Când păcătosul își revine din confuzia pe care o creează păcatul, înțelege starea în care se află și bunurile pe care le câștigă toți cei ce locuiesc împreună cu Tatăl lui. Același păcătos moare de foame. Cei ai Tatălui său câștigă deplinătatea vieții. Când conștientizează acestea păcătosul plânge precum Adam, primul creat: „Denaturare am suferit, sărmanul de mine!… M-am îndepărtat de Dumnezeu, m-am privat de Rai din cauza senzualității, m-am separat de sfinții Îngeri”.
Pericolul ce există după conștientizarea situației noastre este deznădejdea. Ne protejează însă speranța fermă în Dumnezeu Cel milostiv. Așa a făcut și cel necumpătat. Nu a deznădăjduit conștientizând starea sa, ci s-a întors la Tatăl său, „fiindcă a avut o speranță fermă că îl va ierta”. Chiar dacă mulțimea și mărimea păcatelor noastre este mare, putem să câștigăm mila lui Dumnezeu. „Încă și în păcat de moarte de va cădea cineva, dacă se îndepărtează de acesta și se întoarce la Domnul în mod efectiv și adevărat, dacă are curaj și mare speranță, nu va rata viața veșnică și mântuirea”.
***
După conștiința păcatului urmează hotărârea pentru pocăință. Este semnul de mare importanță în parcursul omului, care hotărăște dacă va rămâne în întunericul păcatului sau se va întoarce la Dumnezeu. Fiindcă „pocăința este întoarcere la Hristos și a vieții înțelegere cu voia Lui”.
Dumnezeu, prin gura proorocilor, cheamă pe oameni să se întoarcă la iubirea Lui: „Întoarceți-vă la mine din toată inima voastră… Întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci mare este mila Sa… Întoarceți-vă la Mine, spune Domnul puterilor și mă voi întoarce către voi…”.
Dumnezeu dorește întoarcerea și mântuirea omului, dar nu îl constrânge fiindcă respectă libertatea sa. „Domnul de multe ori de noi se milostivea și răbda niciodată așteptând să ne întoarcem la El, pentru ca să nu ne facă silă de ziua Judecății… Cum să nu dorim cu toții să ne înfățișăm întregi Domnului și să-L iubim numai pe Acesta și nimic altceva în afară de El?”
Omul, după cunoașterea păcatului, trăiește în tristețe. Când percepe ecoul lui Dumnezeu ia hotărârea să se întoarcă la Acesta, chiar dacă are nevoie de orice sacrificiu. Într-adevăr cine se pocăiește ia o asemenea hotărâre. Și fiindcă „trăiește pocăința cu multă râvnă, poate într-o clipă să șteargă greșelile cele de multă vreme”, deoarece „este posibil ca într-o clipă pocăința să schimbe toată viața noastră”.
Întoarcerea risipitorului se descrise în două cuvinte: Cel înviat a venit în fața Tatălui său. S-a ridicat și a venit la Tatăl său. Nici o mențiune nu este despre lupta pe care o face risipitorul, pentru ca să realizeze hotărârea sa. A avut cugetare de îndoială pentru iubirea tatălui său? S-a gândit vreo clipă să rămână în păcat? În mod cert drumul pocăinței, și desigur al începutului său, nu este deloc ușor. Este nevoie de fermitate din partea celor ce vor pocăința, și atunci vine harul lui Dumnezeu care face ispitele slabe în fața omului.
Hotărârea omului de întoarcere la casa Tatălui este hotărârea de întoarcere în spațiul duhovniciei și al învierii: Întoarce-te, suflete al meu, către învierea ta.
(Traducere din neo-greacă de Alexandru PRELIPCEAN, traducere din cartea To mistirion tis metanoias, a Ierom. Grigorie, cap. I: I metanoia: therapia tis psihis, Ekd. Ieron Koutloumousion Kellion, Agios Ioannis o Theologos, Agion Oros, 2004, pp. 25-29)
