Pocăința, renașterea morală a omului

Suntem în Postul Crăciunului, un timp al pocăinței, când prin înfrânare și rugăciune trebuie să ajungem mai des la Taina Pocăinței, adică la Spovedanie. Dacă ar fi să definim pocăința, putem spune că este starea sufletească și acțiunea în care o persoană recunoaște că a greșit și încearcă să îndrepte cele săvârșite sau să obțină iertare de la cel căruia i-a greșit. În contexte religioase, de obicei, se referă la regretarea unui păcat făcut înaintea lui Dumnezeu.
În Ortodoxie, iertarea se primește prin Taina Sfintei Spovedanii în care ne mărturisim păcatele și ne pocăim pentru ele. Astfel, pocăința este o stare permanentă a celui care dorește mântuirea. Pocăința are un rol deosebit în lucrarea de sfințire a sufletului. Ea este considerată o mare virtute, iar experierea ei se potrivește tuturor, păcătoși sau drepți, începători sau desăvârșiți duhovnicește. Ea trebuie să însoțească toate faptele noastre bune sau rele, păcate sau virtuți personale.
„Adevărata pocăință este schimbarea minții pentru propriile acțiuni, o schimbare a vieții morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viața anterioară și de păcat, o dorință neclintită de practicare a virtuților, o unificare desăvârșită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăința este renașterea morală a omului și punctul de plecare pentru o viață nouă și virtuoasă” (Sfântul Nectarie). Cuviosul Iosif Vatopedinul arată că „baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi”.
Lepădarea de sine este începutul pocăinței, care devine o stare a sufletului nostru prin care dobândim Împărăția lui Dumnezeu. Fără pocăință nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu, nu ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
(Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziarul Lumina)