Pocăința practică sau reparația

Fascinantul episod al lui Zaheu are forța de a ne menține într-o atmosferă de prolifică reflecție creștină. Lăsată intenționat în voia nuanțelor de către evanghelist, curiozitatea vameșului rău famat față de persoana lui Iisus („căuta să-L vadă”) este de-a dreptul impresionantă prin virtua-litățile pe care le deschide în plan hermeneutic și existențial. Intuiția dumnezeiască a Mântuitorului în privința lui Zaheu este, de asemenea, subtilă și în același timp revelatoare. Zaheu însă e dinamic, în pocăința lui. Nu este deloc expectativ. Are o reacție viguroasă, instantanee și senină la copleșitorul gest al lui Hristos de a Se autoinvita în casa lui.
Simpla vizită a Învățătorului, oricât de onorantă și surprinzătoare, nu-i potolește avântul metanoic. Așa că, în casă, deschide el însuși dialogul, cu atitudine fățișă. Pocăința lui trece rapid de la nivelul contemplativ la cel practic și se arată hotărât să procedeze concret în direcția unei reabilitări. Este momentul chintesențial al implicațiilor morale pe care le conturează pericopa: reparația. Iată, așadar, diferența crucială dintre omul vechi și cel nou, născut din autentica pocăință! Cumpănindu-și radical diferit existența, se hotărăște, irezistibil, să-și îndrepte păcatul. Cu orice cost. Și merge până la capăt. Cuvântul latinesc reparo, are înseamnă a redobândi, a reînnoi, a reface, iar converto, ere, echivalează cu a (se) întoarce, a (se) îndrepta. Ambele construiesc pregnant semantica gestului de față. Prin determinarea sa reparatorie, Zaheu se arată înnoit moralmente, perfect capabil de a-și redobândi calitatea de „fiu al lui Avraam” – fiu al lui Dumnezeu, în definitiv. Lăcomia sa veroasă, revoltătoare pentru comunitate, a dispărut. Omul surprinde total prin capacitatea sa de jertfă, pe care o ilustrează energic. Nimic nu-l mai poate opri acum să parcurgă drumul invers, de la beteșug către sănătatea sufletului. Deși dă ceva, mult chiar și pentru generozitatea clasică, el câștigă un lucru infinit mai valoros: o inimă curată, alături de Iisus. Paradigma spirituală a fiului risipitor revine în acest context. Iată că, în lumina Evangheliei, pocăința veridică are dimensiuni exhaustiv practice. Nu se epuizează într-un sentiment de remușcare, fie el cât de adânc, ci merge până la reparația totală a daunelor, sufletești și materiale. În arborescența atât de imprevizibilă a relațiilor cu semenii, corectarea greșelilor ar trebui să aibă valoare salutară.
Dovada unui caracter frumos constă în putința internă și practică de a ști când și cum să-și rectifice o atitudine. Indiferent față de cine. Însă la fel de frumos sufletește poate fi cineva care știe într-adevăr cum să primească un astfel de act reparator, pentru că, așa cum viața ne-o arată, rolul lui Zaheu este interschimbabil.
(Pr. Marius Daniel CIOBOTĂ, Ziarul Lumina)