„Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor.” (Matei 3, 2)
Pocăința este un mare dar dat de Dumnezeu omului. Ea se arată a fi cel de-al doilea botez, în care ne spălăm de păcatele înfăptuite și ne îmbrăcăm iarăși cu veșmintele cele albe, primind harul pierdut după căderea în păcat. Am fost păcătoși, putem deveni sfinți. Pocăința ne deschide cerul, ne duce în Rai. Fără pocăință nu există mântuire.
A te pocăi înseamnă a-ți schimba modul de viață, înseamnă „să îți vii în fire”, adică să vezi păcatul din tine, să-l conștientizezi, să ajungi să îl urăști, iar apoi să te căiești în fața lui Dumnezeu, în prezența preotului, făgăduind să nu mai păcătuiești.
Bolnavul nu va primi niciodată tămăduire dacă nu va descoperi doctorului boala sa. La fel și noi, până nu ajungem la cunoștința păcatului, nu putem primi iertare de la Dumnezeu. „Conștiința păcatului este începutul mântuirii, spune Fericitul Augustin. Dacă omul ascunde, Dumnezeu descoperă; dacă omul ține în taină, Dumnezeu vădește, dacă omul recunoaște, Dumnezeu iartă”.
Fără o spovedanie sinceră este cu neputință să biruiești patimile. Dacă omul nu își vede păcatele înseamnă că suferă de o boală duhovnicească serioasă și sufletul îi este mort pentru Dumnezeu. Pe omul acesta nu-l mai chinuiește păcatele, acest suflet este legat de diavol atât de mâini, cat și de picioare, ochii duhovnicești îi sunt închiși, urechile lui nu aud, buzele i s-au împietrit.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păcatul ne întinează ca o pată, care nu poate fi spălată nici în mii de ape, ci numai cu lacrimile pocăinței. Atunci când se căiește păcătosul, întru cei de Sus e sărbătoare: îngerii, cerul întreg se bucură de un singur păcătos care se pocăiește. Pocăința ne deschide porțile Raiului.
Să urmăm exemplul Sfinților care și-au trăit viața în rugăciune și pocăință, dobândind astfel iertarea păcatelor și Împărăția lui Dumnezeu! (Malvina PREDA, sursa: www.ziarulumina.ro)
