Pocăința, împărăteasa virtuților

Petrecem vremea Postului Mare, când Biserica ne cheamă la nevoință și la mai multă rugăciune pentru îndreptare, spre reabilitarea ființei umane căzute în păcat și redobândirea „frumuseții celei dintâi”. Prima săptămână a Sfântului și Marelui Post ne-a prilejuit reîntâlnirea cu acel imn liturgic numit și cântecul de lebădă, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un model complet de luptă în vederea fortificării și biruinței noastre în lupta cu păcatul. A fost citit în cadrul Pavecerniței Mari în primele patru zile de ajunare, urmând a fi reluat apoi în întregime în cadrul utreniei din joia săptămânii a cincea din cuprinsul aceluiași post. Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință, ne-a readus în atenție o lucrare de căpătâi prin care să ne agonisim mult râvnita mântuire, pocăința. Am putea spune că toată perioada Păresimilor, iar prin extindere, însăși întreaga noastră existență trebuie să se desfășoare sub semnul pocăinței.
În general, toate cărțile liturgice atestă importanța acestei virtuți, însă Triodul (cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din Postul Mare) îi este consacrat aproape în totalitate. Nici o altă carte liturgică nu acordă căinței un loc atât de mare și nu o dezvoltă cu o diversitate atât de bogată. Chiar de la originile sale, perioada Postului Mare a fost însoțită cu virtutea căinței, nu numai din pricina pregătirii în vederea Botezului, ci și din pricina penitențelor publice care, în Biserica primară, aveau loc în timpul Postului Mare. Astfel, la începutul postului, păcătoșii publici erau trimiși în pridvorul bisericii, în funcție de gravitatea păcatelor lor, iar în Joia Mare se petrecea ceremonia reconcilierii penitenților și a întoarcerii lor printre credincioși, pecetea reprimirii lor în Biserică fiind participarea la Sfânta Euharistie din Duminica Sfintelor Paști. Perioada de pocăință presupunea trei acte distincte: trecerea în rândul penitenților, săvârșirea unor acte de pocăință în acord cu gravitatea păcatelor săvârșite și, în cele din urmă, iertarea și împăcarea cu Biserica.
Se cade să subliniem că această penitență, sub forma sa publică din primele patru secole creștine, a fost determinată de faptul că, în acea vreme, Biserica încă nu fixase definitiv momentele psihologice și ritualice ale Tainei Spovedaniei, iar mărturisirea individuală a fost cea care a dominat viața Bisericii de la întemeiere și până în prezent.
Trezește-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post
Revenind la Postul Mare și la pocăință, ca centralitate a acestuia, cântările Patruzecimii surprind cel mai bine duhovniceasca lucrare: „Iată, mai înainte s-a deschis ușa pocăinței, veniți, dar, iubitorilor de Dumnezeu, să ne sârguim să intrăm prin ea, mai înainte până ce nu o va închide pe ea Hristos nouă, ca unor nevrednici” (stihiră din Triod). Tot din slujbele Triodului descoperim și fundamentul pentru care metanoia sau pocăința constituie inima spiritualității lui, fiindcă ea este împărăteasa virtuților: „Să ne curățim mai înainte pe noi, fraților, cu împărăteasa virtuților, că, iată, a venit aducându-ne nouă bogăție nepieritoare”. Această cântare din Postul Mare ne amintește de ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul: „fără pocăință, nici o altă faptă nu poate fi săvârșită”. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog glăsuiește: „Pocăința este indispensabilă mântuirii, fiindcă naște toate celelalte virtuți și chiar împărțirea averilor nu ne este de ajuns spre curățirea sufletului, dacă nu vom plânge și nu ne vom tângui din suflet”.
Din spusele Sfinților Părinți deducem că adevăratul criteriu sau condiția esențială a mântuirii este, deci, pocăința. Teognost, redutabilul teolog din Constantinopol, afirma în acest sens că nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică și schimbătoare, slăbită de păcatul strămoșesc și de păcatele personale. Dar cu certitudine vom da socoteală pentru faptul că, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere și vreme de pocăință.
Căința apare de neconceput fără o primenire esențială a obișnuințelor, a întregii noastre vieți, fără a lua hotărârea de a ne angaja pe o cale nouă de practicare a virtuții. Înțelegem deci că postul alimentar nu reprezintă un scop în sine, ci rămâne auxiliarul privilegiat și necesar al pocăinței: fără post, adică fără participarea trupului la efortul întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor patruzeci de zile, metanoia s-ar dovedi zadarnică. Postul, spune Sfântul Vasile cel Mare, este „începutul pocăinței”. Majoritatea imnelor liturgice din Triod întăresc zicerea dumnezeiescului Vasile: „Trezește-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăință fierbinte să scapi de foc și cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veșmântul cel dumnezeiesc”.
Așadar, urmând îndemnurilor cântărilor liturgice, să conștientizăm că, pentru a fi autentic, postul trebuie însoțit de fuga de orice răutate față de aproapele, de dispute și adversități, de calomnie și defăimare, de slavă deșartă, de fățărnicie și frământări de orice fel. Adevăratul post stă, vasăzică, în adoptarea unui nou mod de existență și, sub acest aspect, el trebuie să devină o constantă a vieții noastre, evidențiind modificarea esențială a ființei, pe care fiecare trebuie să o realizeze prin pocăință. (Arhim. Mihail Daniliuc, sursa: Doxologia.ro)