„Pocăința dizolvă păcatul”

În limba greacă, actului de pocăință i se spune μετάνοια. De aici și cuvântul „metanie”, care simbolizează ciclul moarte-înviere. Desigur, este vorba de învierea omului din moartea păcatului.
Prin pocăință, omul, indiferent în ce etapă a vieții s-ar afla, își poate recâștiga strălucirea sa spirituală de la Botez. Sfântul Efrem Sirul afirmă că pocăința ne urcă acolo de unde am căzut. Sfântul Isaac Sirul consideră pocăința un har peste har, o a doua naștere din harul lui Dumnezeu care s-a dat oamenilor după Botez.
Hotărârea de a nu mai păcătui, chiar dacă uneori nu este respectată în totalitate, este cea care accesează milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși spune prin gura și, respectiv, pana profetului: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (Isaia 1, 18).
Greșit-am, spus din adâncul inimii, este strigătul omului care vrea o înnoire prin îndreptare. Sfântul Nil Sinaitul spune: „Recunoaște că ai greșit și Dumnezeu îți va șterge păcatele”.
Da, numai că o astfel de îndreptare nu poate fi posibilă fără ajutorul lui Dumnezeu și fără dezlegarea duhovnicului. Hristos le-a spus apostolilor și printr-înșii preoților: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan 20, 22-23). Iată de ce ne spovedim la preoții duhovnici: pentru că lor le-a dat puterea dezlegării și iertării păcatelor.
Orice pocăință presupune spovedanie: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 9). Acum să nu se creadă că preotul se substituie lui Hristos. Nicidecum! Ci iertarea este dată în virtutea succesiunii apostolice și poruncii lui Hristos. Preoții acționează „ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1-2).
Omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială s-ar afla. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne atrage atenția: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi.” (I Ioan 1, 8). Or, spovedania presupune iertarea păcatelor. „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”, i-a zis Hristos slăbănogului (Marcu 2, 5).
Pocăința este un fel de negociere a omului cu Dumnezeu pentru viața de veci. Căderea și ridicarea lui David a presupus o dublă pocăință. Numai că David nu s-a rezumat la o pocăință de moment, ci a stăruit în ea. Mărturie în acest sens stă Psalmul 50, psalm ce cuprinde mărturisirea sinceră a păcatelor sale și care, de-a lungul timpului, a devenit un adevărat îndreptar de pocăință.
Un alt exemplu de pocăință îl constituie regele Manase, care „a făcut astfel de urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, și a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui.” (IV Regi 21, 11). Însă, mărturisindu-se și smerindu-se, a fost reprimit în rândul celor plăcuți lui Dumnezeu.
Iată ce spune Cartea a doua a Cronicilor: „Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit și i-a ascultat rugăciunea lui și l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Și a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat.” (II Paralipomena 33, 13). De asemenea, și locuitorii cetății Ninive, devenită centru al nelegiuirilor, avertizați fiind de prorocul Iona despre iminenta lor pedeapsă, au părăsit toate obiceiurile cele rele. Ba, mai mult, auzind de urgia lui Dumnezeu care îi aștepta, au adăugat pocăinței îmbrăcarea în sac și presărarea de cenușă pe capetele lor.
Pocăința presupune o înnoire permanentă a vieții
Și Noul Testament este bogat în modele de pocăință, pe care Sfântul Andrei Criteanul, în finalul Canonului Mare, le sintetizează astfel: „Ca tâlharul strig Ție: pomenește-mă! Ca Petru plâng cu amar: iartă-mă, Mântuitorule! Strig ca vameșul, lăcrimez ca păcătoasa. Primește-mi tânguirea, ca oarecând pe a cananeencei. Cananeencei și eu urmând, strig: miluiește-mă, Fiul lui David! Mă ating de poală ca (femeia) cea căreia-i curgea sânge; plâng ca Marta și ca Maria pentru Lazăr. Alabastru cu lacrimi turnând pe capul Tău, Mântuitorule, ca niște mir, strig ca păcătoasa care cerea milă; rugăciune aduc și cer să iau iertare”.
Pocăința presupune o înnoire permanentă a vieții. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul recomandă ca în fiecare ceas din cele douăzeci și patru ale zilei să „cerem iertare pentru păcatele săvârșite”. Da, prin pocăință, spune Sfântul Isaia Pustnicul, ne putem transfigura cu Lumina lui Hristos. Rețineți, pocăința luminează persoana!
Roadele pocăinței își află expresia cea mai concludentă în chipul Sfintelor Maria Magdalena, Pelaghia, Paisia, Taisia și Maria Egipteanca. Eforturile ascetice ce au însoțit pocăința lor le-au făcut părtașe, încă de pe pământ, vieții îngerești, ele fiind încredințarea noastră că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu; că Dumnezeu nu a așezat icoana slavei Sale pe chipul omului ca acesta să o întineze, ci pentru a-l face părtaș luminii Sale necreate.
Îndemnul lui Hristos dat femeii păcătoase: „Mergi; de-acum să nu mai păcătuiești!” (Ioan 8, 11) trebuie să fie îndemnul fiecărui preot duhovnic dat penitenților. Sau cel al profetului: „Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și Eu voi vindeca neascultarea voastră!” (Ieremia 3, 22).
Da, spovedania, pocăința și rugăciunea sunt remediile vindecării. De aceea, rugăciunea, pocăința, postul, privegherea, meditația trebuie să fie constantele vieții fiecărui credincios.
(ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, sursa: www.arhiepiscopiasucevei.ro)