Felul în care lucrează iubirea lui Dumnezeu, pentru ca să readucă aproape de El pe fiecare păcătos, se descrie în parabola fiului risipitor.
Fiul risipitor s-a îndepărtat de Tatăl, Iubitorul de copii și a mers într-o țară îndepărtată. Iubirea părintească însă s-a întins atât de departe încât L-a ajuns pe iubitul Său copil. Și când a văzut hotărârea pentru întoarcere, a ieșit înainte El însuși ca [fiul] să o înfăptuiască: Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Cuvântul încă departe fiind el, dezvăluie „dragostea de nedescris a Tatălui ceresc, ospățul și cuvântul de atașament pe care l-a dovedit aceluia care s-a întors alături de El”. Tatăl cel iubitor nu așteaptă să ajungă copilul Său la El. El este primul care aleargă ca să-l întâmpine.
Tatăl cel iubitor l-a primit pe fiul cel risipitor „cu brațele deschise fiindcă era tată și nu judecător. Au început atunci dansurile și ospețele și sărbătorile și toată casa era veselă și fericită… Fratele cel mare s-a indignat de toate acestea, dar Tatăl l-a liniștit, spunându-i cu blândețe: Când este nevoie să salvezi pe cel pierdut, nu este timpul judecăților, ci numai al iubirii de oameni și al iertării. Și dacă este vorba să fie pedepsit, s-a pedepsit destul trăind în țară străină… Vezi, fiule! Nu este [un] străin. La tatăl său s-a întors, la cel care nu poate să își amintească cele trecute. Mai bine, își amintește numai cele care pot să îl conducă la atașament, la milă, la afecțiune și la mila părintească. Pentru aceasta Tatăl nu i-a spus cele pe care le-a înfăptuit risipitorul, ci cele pe care le-a suferit. Nu și-a amintit că i-a cheltuit averea Sa, ci că a petrecut în ospețe exagerate”. Fratele cel mare al pildei credea în acord cu drepturile omenești, în timp ce Tatăl acționa în acord cu inima Sa părintească.
Sfinții Părinți accentuează că poziția noastră în fața lui Dumnezeu este asemănătoare cu fiul cel risipitor, „și în asemenea mod, Dumnezeu cel iubitor de oameni primește și iubește pe cei ce se pocăiesc”. „Tatăl așteaptă reîntoarcerea ta din greșeală. Numai întorcându-te și în timp ce vei fi încă departe, va alerga și va sări la grumazul tău și te va îmbrățișa cu îmbrățișări de curățire, văzând deja pocăința din sufletul tău. Te va îmbrăca cu prima haină a sufletului de care s-a lepădat omul cel vechi,… îți va pune inel pe mână… și te va încălța în picioare căci te-ai întors de pe drumul cel rău pe drumul Evangheliei păcii. Va vesti ziua bucuriei și a bucuriei tuturor celor de-ai Lui, îngerilor și oamenilor, și va sărbători în fiecare mod [posibil] mântuirea ta”.
Această bucurie a cerului pentru întoarcerea celui păcătos este element dominant în [următoarele] pilde: oaia cea pierdută, drahma cea pierdută și cea a fiului risipitor. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale. Eu sunt păstorul cel bun și cunosc pe ale Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi pun pentru oi. În cele trei pilde Domnul ne confirmă că bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește.
Iubirea Lui ne cheamă pe toți la sărbătoarea bucuriei cerului și ne face părtași dumnezeieștii desfătări. Dumnezeu Tatăl vrea să ne întoarcem iubitori spre El, din toată inima și din tot sufletul și din tot cugetul nostru, astfel încât pe toți să ne îmbrățișeze cu iubirea Sa părintească.
[traducere din neo-greacă de Drd.Alexandru Prelipcean, după Ierom. Grigorios,To mistirion tis metanoias, cap. I: I metanoia: therapia tis psihis, Ekd. Ieron Koutloumousion Kellion, Agios Ioannis o Theologos, Agion Oros, 2004, pp. 30-34]
