Poate, totuși, handbalul…

Deși aveam foarte multă treabă, miercuri seară am lăsat naibii toate chestiile presante și am urmărit meciul de handbal dintre România și țara aia unde ne sunt furați copiii, Norvegia. Dincolo de semifinala de la recentul Campionat Mondial, unde norvegiencele ne-au bătut la două goluri diferență, în prelungiri, am vrut să văd dacă la doar vreo trei luni distanță fetele noastre mai sunt în stare să joace măcar ceva din ceea ce arătaseră în decembrie în Danemarca. Însă ceea ce am văzut a întrecut cu mult toate așteptările și speranțele mele, ușor diminuate înaintea partidei de faptul că Ada Nichita, cea care îmi plăcuse la fel de mult ca Neagu la Campionatul Mondial, era inaptă de joc. Ei bine, nu numai că lipsa ei nici nu s-a simțit, dar întreaga echipă mi s-a părut că în sfârșit a înțeles care-i este valoarea reală și că are dreptul să viseze, alături de noi, la titlul olimpic. Între cele două echipe a fost o diferență de măcar două clase, ceea ce în fotbal, ca să mă înțeleagă cei care n-au văzut meciul, ar fi cam ca un meci între Steaua și Voința Snagov. Timp de foarte mulți ani, fetele astea au știut tot atât handbal cât au arătat miercuri, dovadă că peste tot unde au jucat, acasă sau în străinătate (numai la echipe de top, spre deosebire de fotbaliști!), au fost mereu excepționale „la bucată”, însă ca echipă nu funcționau. Sunt convins că ăsta e meritul antrenorului ăstuia de acum, căruia înjurăturile unui bizon (asta-i varianta soft!) ca Tadici nu fac decât să-i confirme competența și valoarea. N-am să ascund că mă cam strângea în spate gândul că preliminariile olimpice le vom juca în Danemarca, dar de când am văzut meciul cu Norvegia, nu se mai pune decât problema scorului cu care le vom bate pe daneze și muntenegrence, că Uruguay nu se pune. Ăsta-i însă doar primul pas. Pe ceilalți, România trebuie să-i facă mai apăsat, la Rio. Unde nu văd de ce n-am face scor chiar și cu Norvegia, campioana olimpică încă, dar care nici n-a existat pe teren miercuri. Hai România!