Poate-i soluția!

Cu siguranță că-i de mult folos răsfoirea gazetelor vechi, unde zac în uitare contribuții remarcabile ale marilor spirite românești, totdeauna adânc interesate de destinele nației. Așez din nou în pagină în cele ce urmează, cu un plus de comentarii resemnate, fragmente dintr-un patetic articol scris de Mircea Eliade în perspectiva împlinirii a 20 de ani de la marea unire. A fost publicat de gazeta „Vremea” nr. 505, și a apărut în septembrie 1937. Eliade se afla în perioada sa de susținere a unei ideologii pe care, mai târziu, avea s-o renege. Poate tocmai de aceea textul se cuvine re-parcurs cu atenție și precauție, de la înălțimea înțelegerii de acum, întrucât avertizează, fie și cu patetism exagerat, asupra nefericitei eventualități a radicalizării reacțiilor în fața unor realități de clară similaritate, indiferent de culoarea politică generatoare. Și, în altă ordine de idei, contribuie consistent la șubrezirea unui mit: mult-prea-lăudatul model al „democrației interbelice”. Păcatele tinereții: adept al lui Nae Ionescu, arestat de Carol II în anul următor, 1938, pentru propagandă legionară, și trimis la Malmaison, Eliade avea apoi să nege paternitatea unor apăsate intervenții polemice publicate și semnate în toată regula prin gazetele vremii. Se pare că nu și a acestui articol, care-i de-a dreptul premonitoriu pentru vremurile ce urmau să vină în veacul XXI și-n care mai ales starea morală a politicii românești nu mai are cum să-și găsească justificare în dictatură regală, legionarism, amenințarea războiului, presiunea Berlinului ș.a.m.d. Într-adevăr, nu-i nimic nou sub soare: în bună măsură, românii sunt condamnați să repete peste veac, la altă scară și cu alte motivații ideologice, asemănători pași, la fel de nefericiți pentru destinul nației. Iată textul (fragmente): „Memoria generațiilor viitoare va păstra cum se cuvine eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lăsând să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. (n.m. așezați în loc de „scurși de la unire”, „anii scurși de la revoluție”). Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje.Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata noastră țară (…) elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate astea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (…) ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface […] Cred că suntem singura țară din lume care respectă tratatele minorităților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura și ajutându-le să-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur și simplu pentru că pătura conducătoare nu mai știe ce înseamnă un stat, nu mai vede. Tristețea și spaima mea își au, însă, izvorul în altă parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puțin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care așteaptă pur și simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Același și același lucru, ca și când am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi si nași…” Îmi impun să cred că, până la urmă, tot „unchii și nașii” ne vor ajuta să scoatem la drumul cel bun carul prăvălit în șanț. Cum să nădăjduim într-o nouă mare unire, când noi înșine suntem mai dezuniți ca niciodată? Conducerea unui militar, repetat practicată cândva (Argetoianu, Averescu, Rădescu) n-am mai încercat-o de mult. Poate-i soluția.