Poarta Raiului

Demult, a trăit un prinț tare-tare bogat, care era, însă, și foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise și ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
– Vino cu mine să îți arăt unde vei sta de acum încolo.
Și au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare și frumos.
– A, a strigat tânărul prinț, aici voi sta ?
– Nu, în nici un caz.
– Dar, cine va sta aici?
– Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
– Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el așe ceva ?
– E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câștigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruiește, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătății lui.
– Bine, și atunci eu unde o să stau ? M-a mai întrebat nemulțumit prințul.
– Uite acolo, în cocioaba aceea!
– Cum, în șandramaua aia ?! Păi acolo sunt doar niște scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă … cum să locuiesc în mizeria aia ? E drept așa ceva ?
– Sigur că este drept – i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândește-te, ce ai dăruit tu ? Nimic. Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun și darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut și tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar așa … Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale …
În clipa aceea, tânărul prinț s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogății peste bogății, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu ?
Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani și, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preț: recunoștința celor ajutați de el și binele făcut. Aceasta era averea pe care nimeni nu i-ar fi putut să i-o fure!
Înțelept ar fi ca și noi toți să procedăm aidoma prințului din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că “Nu rămânem decât ce ceea ce dăruim”.
“Pe calea binelui mai repede obosești odihnindu-te,
decât ostenindu-te.”
( Sfântul Vasile cel Mare )
Adevărata comoară

Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulți bani, că nu-și poate cumpăra tot ce-și dorea. Se plimba trist pe stradă, neștiind cum să iasă din această situație. Dar, cum mergea el așa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenție, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston și să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braț.
Văzând cât sunt alții de necăjiți, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce și-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăște din ea – putere de muncă, bucurie și voie bună.
Acum își dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alții au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumusețile din jurul său. Există și unii oameni care, din păcate, sunt orbi și ologi sufletește, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranță și dragoste. Aceștia sunt cu adevărat nefericiți.
Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniște. Cel rău și zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalți ?
Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăiește doar pentru sine. Până și un copac obișnuit. Chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puțin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.
“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri.”
( Proverb )
Greșeala

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau niște mere mari și roșii de-ți lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta și el câteva, așa, de poftă!
Dar cum să facă ? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt și de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, și-a zis: “Fie ce-o fi!” și a-nceput să se cațăre pe gard. Cu greu, a reușit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard își agățase haina și o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi și s-a afundat în mâl.
Când, în sfârșit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, și-a spus:
– E drept că am obținut eu ce-am vrut, dar a meritat oare ? Haina mea cea bună e ruptă, încălțările și pantalonii murdari …
Cum stătea el așa și își plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:
– Bine, omule, trebuia să te muncești atâta pentru câteva mere ? Uite ce-ai pățit! Ca să nu mai spun că nu înțeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiș ? Dacă băteai la mine în poartă și mi-ai fi cerut câteva mere, eu ți-aș fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli și să te odihnești și apoi îți vei vedea de drum!
Tare bucuros și mulțumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în același timp, și-a promis sieși că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viață, nu este important doar să obții, ci și cum obții! Sunt oameni care vor să aibă mai mult și, atunci muncesc fără tihnă. Alții, însă, fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă și să înșele. Aceștia, păcătoșii, singuri se înșeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează și cum l-ai obținut!
“În cele trecătoare, nu poți deveni bogat decât sărăcind pe altul.
În cele duhovnicești, nu poți deveni bogat decât îmbogățind pe altul.”
( Sfântul Ioan Gură de Aur )