Acum două sute cincizeci de ani, orașul Napoli avea o cu totul altă imagine decât cea cu care suntem obișnuiți. Pe atunci orașul de la poalele Vezuviului era pus pe aceeași treaptă cu Londra și Paris, fiind capitala unui regat, al „Neapolelui și Siciliei”, considerat ca o forță în echilibrul de puteri al timpului. Napoli era orașul în care mulți visau să trăiască. Marii compozitori ai epocii, Scarlatti și Cimarosa, compuneau aici, fiind aplaudați în noul „Teatro di San Carlo”, cel mai frumos și mai mare teatru liric al vremii.
Studenți din întreaga Europă veneau să studieze dreptul cu Gaetano Filangeri, marele jurist al epocii, iar Antonio Genovesi punea bazele economiei politice moderne. Voltaire scria despre „geniul napolitan” și Goethe admira Napoli, pe care-l considera de necomparat cu îmbătrânita și prăfuita Romă. Sub domnia lui Carol al IV-lea, rege umanist, s-au construit primele locuințe din Europa pentru muncitori, iar manufacturile prospere ale orașului erau celebre în toată lumea. Din 1759 pe tron s-a urcat Ferdinand al IV-lea, care avea atunci doar opt ani.
Cum nimeni nu s-a gândit să-l trimită pe rege la școală, el a rămas analfabet, vorbind doar dialectul napolitan învățat de la doica lui.
Această situație nu constituia neapărat un dezavantaj, pentru că napolitanii de rând îl adorau și-l alintau cu numele de „regele cerșetor”, deoarece el obișnuia să vagabondeze prin oraș și, când îi era foame, cerea peste tot macaroane. După căsătoria cu Maria Carolina, una dintre fiicele Mariei Theresa, Ferdinand va fi alintat ca „regele încornorat”, deoarece prințesa austriacă sosise împreună cu favoritul ei John Acton, care va deveni prim-ministru. Portul orașului a fost deschis flotei amiralului britanic Horace Nelson și odată cu flota britanică au venit și necazurile. Napoleon nu putea accepta această stare de fapt. Mai mulți tineri din nobilimea napolitană, care studiaseră în Franța și admirau Revoluția franceză, au fost instigați să se ridice împotriva britanicilor.
Aceștia, sprijiniți de trupe franceze, l-au alungat pe rege, proclamând republica, care se chema „republica parthenopea” de la numele sirenei Parthenopa, despre care legenda spune că ar fi trăit undeva în golful napolitan, la poalele Vezuviului. Noul guvern conducea prin decrete tipărite în ziar pe care nimeni nu le citea și hotăra impozite pe care nimeni nu le plătea.
Trecut
Cardinalul orașului, Fabrizio Ruffo, va strânge o armată împotriva republicii, în care se vor înrola toți aventurierii timpului. Noul corp militar este pus sub comanda lui „Fra Diavolo”, un bandit calabrez, despre care circulau deja tot felul de legende, spunându-se chiar că ar fi fost în tinerețe călugăr. El primise pentru această ocazie o uniformă și gradul de colonel. Pestrița armată regalistă a ajuns în fața orașului Napoli în vara lui 1799, la șase luni de la instaurarea republicii. Guvernul a promis o abdicare imediată în schimbul dreptului ca toți republicanii să plece unde vor, ceea ce cardinalul și Fra Diavolo au acceptat imediat, în uralele mulțimii care rămăsese regalistă, dar nu avusese în nici un fel de suferit în timpul republicii.
Probabil că totul s-ar fi oprit la cele câteva jafuri de care armata regalistă s-a făcut vinovată dacă n-ar fi reapărut Lordul Nelson, care a arestat pe toți republicanii, condamnându-i la moarte. Printre ei și pe Gennaro Serra di Casano, un tânăr de 27 de ani, fiul ducelui Serra di Cassano. El se făcuse vinovat de a fi comandat iluzoria gardă republicană, care defilase de câteva ori prin oraș.
Gennaro, descendentul uneia dintre cele mai vechi familii napolitane, era iubit, admirat și cunoscut în întreaga lume. Se spune că însuși Țarul Rusiei a intervenit în favoarea lui. Lordul Nelson a rămas neînduplecat. Când Gennaro a fost arestat, tatăl său a zidit poarta palatului Serra di Casano prin care fiul său plecase pe ultimul său drum, poruncind ca aceasta să fie redeschisă doar atunci când barbaria va dispărea din Napoli.
Odată cu trecerea timpului, evenimentele de odinioară capătă puterea unui simbol. Prin ele, suntem avertizați și putem, dacă vrem, să evităm greșelile și cruzimile înaintașilor. Putem, tot dacă vrem, să zidim în suflet o poartă prin care să nu mai răspundem barbariei, atunci când aceasta încearcă iarăși să ne ispitească.
Soluția este simplă, dar deloc ușoară. Pentru a ține închis răul trebuie să deschidem o altă poartă, pe care o ținem de obicei închisă. Suntem gata să ne deschidem sufletul, să-i facem pe ceilalți părtași gândurilor și aspirațiilor noastre? Avem atâta curaj? Pentru că atunci, și acesta nu e o utopie, am deschide o ușă care înseamnă că avem încredere în ceilalți, că îi chemăm să fie cu noi, lângă noi, să ne ierte și să-i iertăm.
Civilizație de microscop
În ultimii ani, am perfecționat aparatele de fotografiat atât de mult încât acum suntem în stare să descoperim cele mai mici amănunte din jurul nostru. Trăim o veritabilă civilizație de microscop, unde nimic nu are voie să rămâne ascuns și necercetat de lentila optică. Din fericire, nu am inventat încă un aparat care să fotografieze și cea mai mică umbră din suflet, dar dacă tot vrem să știm totul, până în cele mai mici amănunte, de ce nu ne gândim că ar fi nimerit să ne cunoaștem pe noi, cu gândurile noastre, cu slăbiciunile noastre și cu ceea ce poate să aducă, prin noi, nenorocirea altora. Când vom avea curiozitatea să deschidem acea poartă prin care izvorăște, ca un mir, omenia, când vom analiza la un microscop imaginar că viața unui tânăr de 27 de ani, fie el și dușman, e mai importantă decât orice act de distrugere, ireversibil și sălbatec?
Se știe că orașul Napoli nu și-a mai revenit vreodată din teroarea groaznică a acelui cumplit an 1799, rătăcind mai departe în nostalgia marelui trecut. Merită, însă, a urca dealul care duce la splendidul palat Serra di Cassano. Poarta este mai departe zidită, semn că suntem slabi și păcătoși, că ne lăsăm ispitiți de păcat și de deșertăciune. Aproximativ din anul 1970 palatul a devenit un institut de spiritualitate și filosofie, care, de-a lungul anilor, și-a cucerit un prestigiu deosebit. Este urma de speranță din această pagină a istoriei. Poate, printre acei înțelepți care trăiesc acolo, se va găsi unul să împlinească voia Domnului și să ne învețe cum se pot deschide ușile zidite. Așa ne-ar intra din nou soarele în acele încăperi ale sufletului pe care le-am uitat demult în întuneric și care plâng de jalea prea multor păcate săvârșite. Ar începe vremea pocăinței.
(Dumitru Horia IONESCU, sursa: www.ziarullumina.ro)
