Vin sărbătorile. Crăciunul nu-și va pierde niciodată încărcătura de solemn și copilăresc, și sfânt, și sărbătoresc, dar mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea Anului Nou? Cinstit vorbind, temeiuri strașnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneți că vă copleșește fericirea fiindcă ați îmbătrânit cu un an, nici că bilanțul celor 365 de zile scurse va fi fost formidabil, nici că aveți siguranța unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ți-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditații pe tema sic transit, abia apoi urmând cufundarea în carpe diem.
Cu excepția celor (puțini) care-și pot investi cu ceva siguranță nădejdile în darurile anului din prag (absolvenții cutărei școli, mirii hărăziți cununiei, viitoarele mămici în pragul sorocului, datornicii ce scapă de rate, pușcăriașii în prag de eliberare, proprietarii mutați în casă nouă, căpșunarii întorși la vatră cu teșchereaua binișor căptușită, artiștii ce-or izbuti să-și trimită în lume opera capitală…), restul muritorilor n-au a aștepta de la 2014 decât certitudinea creșterii prețurilor și a măririi birurilor. Altceva? Sforăraie politicianistă dâmbovițeană de doi bani, conviețuire poticnită într-o Europă ce-și are grijile și interesele ei, apoi, desigur, întreg cortegiul de nevoi, dorințe, aspirații, izbânzi, eșecuri, totul proiectat pe un fundal incert, în tonuri de gri.
De ce să ne bucurăm? Dar, mă-ntorc și zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. Copiii, nepoții, strănepoții au crescut. Am mai rânduit câte-un lucrușor nou prin casă. Au prins ceva cheag și tentativele de navigare prin meandrele economiei de piață. Cei ce au muncit cinstit și spornic, nu că l-au prins pe Dumnezeu de un picior, dar și-au văzut proiectele intrând cât de cât pe rod fără să-i pască spaima ilicitului. Pensiile încă mai există, ba, se zice, vor căpăta și-o mărire simbolică, salariul minim se căznește să salte și el, timid – urmând să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul. Paradox: nimeni n-are bani, dar țara continuă să se umple de vile și mașini de lux. Da, e ceva, numai că, de s-ar scormoni o țâră, s-ar putea să mai iasă la iveală și… altceva. Pușchea pe limbă!
Dincolo de ghirlandele luminoase ce-or împodobi cu dichis brazii din centrul orașelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii și de animația stereotipă a concertelor oferite pe bandă rulantă onor poporanilor, sosirea lui 2014 îngăduie mai multe speranțe, dar și mai multe îngrijorări decât răposatul 2013. Datoriile externe cresc. Schimbarea de la Cotroceni se va petrece abia peste 12 luni și cine știe ce-o să se mai întâmple până atunci… Consumăm mai mult decât producem. Școliții, dar și pălmașii necalificați evadează către orizonturi mai prospere. Agricultura a avut parte de un an excelent (cine să știe câtă ploaie mai dă Domnul și la anul?), dar rămâne răsfirată, dezorganizată și foarte departe de potențialul ei real. Sănătatea planetei continuă să se șubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-și retează singur craca de sub picioare. Reprimarea marii corupții încă se căznește să depășească momentul caltaboșilor din 2007, în vreme ce adevăratele „tunuri” abia încep să iasă la iveală, lezând sfere ale invincibilității tradiționale.
Ei bine, cele înșirate mai sus, și câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. O clasă politică onestă și le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, cu adevărat național prin substanță și țel – dar, cel puțin deocamdată, sortit să rămână fata morgana, câtă vreme energiile se consumă în aiuristice lupte între persoane și palate. Oricum, românii au datoria să spere și să creadă în virtuțile lui 2014. Cei 23 de ani postdecembriști au lăsat în urmă panaș de datorii neonorate. Horațiu spunea: „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; să nădăjduim că 2014 va ști să și aducă, spre a se înscrie în fila istoriei recente ca reper al unei noi resurecții românești. Să credem, deci, în virtuțile lui 2014, chiar dac-ar fi să investim mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o investiție rituală: au făcut-o mereu strămoșii, o facem noi, or s-o facă și urmașii urmașilor noștri.
