Plouă și tot plouă!

Sicilia, 2015. După întoarcerea din ascensiunea pe Etna (ceață, ploaie deasă și măruntă, n-am văzut mai nimic) azi trebuia să plec spre Malta, dar nu s-au strâns destui amatori, și, oricum, Marea Ionică e prea agitată. Risc, până la urmă (vreme frumoasă se anunță abia peste zece zile!) un tur al Taorminei cu un microbuz semi-deschis (10 euro). Trec prin Mazzeo, Spisone, apoi, după traversarea Taorminei aproape la…verticală, începe o incredibilă ascensiune către Castelmola (mola = măsea). Un munte spuzit de vile până-n vârful vârfului. Pun o mulțime de frâne false, apăsând reflex în podeaua microbuzului. Mașina se strecoară pe străduțe în care zici că n-ar încăpea o motocicletă, dă nas în nas cu microbuze ce coboară, nimeni nu înjură, nimeni nu face scandal, unul dintre „cocoși” se dă cuminte înapoi, face cumva loc și aventura reîncepe. Dacă-mi amintesc bine, o zicere „la temă” sună cam așa: „Când plouă fără contenire, cea mai bună soluție este să accepți ploaia și gata”. Ceea ce și fac. Plec, în zori, spre Palermo. Drumul parcurge latura de est și de nord a Siciliei: 107 tuneluri pe autostradă! Mai întâi rulăm pe țărmul Mării Ionice, apoi pe acela al Mării Tireniene. La Palermo, întâi de toate vizităm monumentala catedrală de la Monreale, clădită la 1174. Nu-i greșeală: 1174! Urmează un tur al orașului, apoi Catacombele Capucinilor. Mai bine gândite și organizate decât cele de la Kiev (Lavra Peciarsk), dar cu „exponatele” (păcătoasă exprimare!) mai puțin „expresive”. O modestă placă de marmură amplasată de emigranți români în anii ’50 amintește de Bălcescu. De fapt, nu i se cunoaște mormântul, a fost îngropat la cimitirul săracilor, mumificarea capucină fiind rezervată celor înstăriți. Aproape, într-un scuar înverzit, două statui alăturate: monumentul lui Garibaldi și bustul lui Bălcescu („oferit de Republica Populară Română” – scrie pe soclu). Revenire târzie la hotelul din Letojani. Desigur, plouă, plouă, plouă… În ziua următoare, călătorie la Messina. Formidabil oraș! Câtă istorie, ce tezaur de artă! Fiecare clădire mai răsărită a avut parte de o tratare artistică de bun gust și, chiar dacă multe dintre vechile balcoane sunt „înfășate” în pânză neagră (cad bucăți de tencuială!), orașul își păstrează o ținută de-a dreptul majestuoasă. Vizitez Biserica Catalanilor și, desigur, Catedrala. La ora 12, mă alătur turiștilor de pe tot mapamondul în fața turnului cu orologiu din piața centrală, în așteptarea faimoasei reprezentații. Mai întâi apare un leu care rage năprasnic, apoi cântă cocoșul, după care urmează scene cu un gen de marionete supradimensionate ce se închină, pe rând, în fața Madonei. Dacă totul n-ar fi nimbat de atât de vechea aureolă (turnul e bătrân, dar ceasul a fost instalat în 1933 – primul orologiu ieșean, cel de la Sf. Spiridon, datează de la 1801!) ai zice că-i spectacol naiv, de minimă rezistență. Pe faleză, mă uimește și mă întristează o sculptură datorată, zice-se, unui cunoscut și apreciat plastician, considerat printre promotorii modernității în sculptura italiană: pe soclu sunt așezate, unul peste celălalt, trei module cum nu se poate mai… brâncușiene din Coloana infinitului!! Pur plagiat, de-a dreptul inexplicabil! Nu s-a sesizat nici un român până acum? Drum, apoi, către Caribda, locul unde se întâlnește cu Scilla, în punctul cel mai îngust al strâmtorii Messina. Toată ziua a burat subțire, dar la întoarcere, prăpăd: torenții au răsturnat stânci și au prăvălit dune de nămol pe autostradă. La tv, reportaje alarmate despre inundații cu victime… În fine, spre casă: cum am ieșit din Letojani, în drum spre aeroportul Catania, ploile s-au mistuit. Coadă lungă, să ne-ajungă (de ce atâta înghesuială și atâția nervi, când locul în avion nu ți-l poate lua nimeni?) și la check-in, și la controlul vamal (îmi scot cureaua și-mi țin pantalonii cu mâna), și la pașapoarte, și la urcarea în avion. Rămân, ca de obicei, ultimul. Îmi amintesc că, în tinerețe, zburam de la Erfurt (Weimar-ul, unde se juca o piesă a mea la Teatrul Național German, n-avea aeroport) și, urcându-mă, ca totdeauna, ultimul, am constatat că mai era un singur loc liber (la zborurile interne din RDG nu se specifica locul pe bilet). Prietenii români cu care mă înapoiam la București mi-au aruncat priviri mustind de invidie, fiindcă soarta mă așezase alături de o fosforescentă actriță berlineză, spectaculoasa blondă care, până atunci, atrăsese magnetic admirația întregului aeroport. N-apuc să-i spun guten tag, ich bin Mircea, că splendida vecină… a început să vomite cu spasme și-n rafale. Așa a ținut-o până la Berlin! Invidiatul a trebuit să se ocupe de schimbarea și gestionarea pungilor, de colectarea șervețelelor… Rezum: am stat 7 zile în Sicilia și a plouat 8! N-am văzut soarele.