Pletele la bărbați

Podoaba capilară este considerată ca fiind în mare măsură unul dintre elementele distinctive ce „măsoară” frumusețea femeilor, însă, de-a lungul timpului, bărbații au dat și ei destul de multă importanță acestui detaliu și au avut bătăi de cap în această privință. La începuturile epocii civilizate, bărbații, în special țăranii, nu aveau acces la vreun instrument de bărbierit. Aristocrații erau și mai puțin dispuși să se supună unei astfel de torturi, așa că, din secolul al XII-lea, aceștia au început să meargă cu regularitate la frizer (care, de cele mai multe ori, era și dricarul, și măcelarul orașului), dar care făcea cu totul altceva decât să îi bărbierească. La începuturi, pentru a fi în pas cu moda, aristocrații își smulgeau părul de pe frunte pentru că o frunte lată era semn de inteligență; mai târziu, își ondulau părul cu bare de fier înroșite în foc. Frizerul nu rădea nici barba și nici mustața clienților, ci ambele erau date cu tot felul de pomezi și alifii pentru a fi „în pas cu moda”. Noaptea, bărbații își legau cu grijă de gât o punguță de mătase în care își țineau barba unsă cu o alifie specială. Până în secolul al XIX-lea, societatea europeană (cea britanică, în special) punea mare preț pe buclele lungi și ondulate, făcute celebre de regii Franței, și chiar pe cozile pudrate, la modă încă de pe vremurile când Marea Britanie își înființa primele colonii. Singura întrerupere a „domniei” părului lung s-a petrecut în secolul al XVII-lea, în timpul guvernării lui Oliver Cromwell, când părul lung era semn de indecență. Aceasta a fost perioada când toți bărbații se mândreau cu tunsori gen castron, o modă destul de populară și în zilele noastre. Epoca modernă a fost un pic mai indulgentă, dar, cu toate acestea, în anii ’60 bărbații cu plete nu aveau voie pe teritoriul parcului de distracții Disneyland, ai cărui administratori impuseseră un fel de cod vestimentar și se considera că acesta era încălcat de bărbații cu părul lung.
(Click News)