Pledoarie pentru omul armonios și cuviincios

Trăim într-o lume în care autenticitatea ființei e tot mai greu de delimitat sau păstrat. Timpul prezent vine cu o sumedenie de îngrădiri, care ne predispun la un mod de a fi străin chemării noastre. Ne risipim sărăcăcios în tot felul de false obligații. Presiuni de tot felul – profesionale, economice -, manipulări mai mult sau mai puțin evidente – consumiste, ideologice – ne determină să dorim sau să facem ceea ce nu este numaidecât necesar sau benefic pentru noi. Ni se induc trebuințe de care nu avem nevoie. Ni se inoculează vreri care, în mod normal, nici prin cap nu ne treceau. În acest vârtej de presiuni, pare că e din ce în ce mai greu să mai ții dreapta cumpănă. Însă tocmai acest climat deconcertant ne poate îndârji, ne poate fortifica dorința de a ne apăra, de a rămâne noi înșine și de a refuza o evoluție pernicioasă dictată de conjuncturi discutabile.
Credem că fiecare dintre persoane, oricât de „căzute“ ar fi, păstrează în stratul cel mai profund al ființei o „așchie“ divină, un germene de perfecțiune, un elan al devenirii în concordanță cu valorile supreme. O cazuistică relevantă în acest sens – pe care nu o vom evoca acum – arată că și firile cele mai „coborâte“ moral, social, comportamental poartă în ele putința unei re-găsiri, dorința unei convertiri, zarea unei înălțări. Unde este plasat acest resort și cum îl putem activa? Cum aflăm sau ne re-câștigăm rostul? De unde trebuie pornit pentru a găsi calea? Cum trebuie acționat (prin noi înșine, de către alții), pentru a pune la treabă „pozitivitatea“ pe care o purtăm și de care, adesea, nu suntem conștienți că o avem?
Chemare funciară pentru armonie și ordine interioară
Omul are o chemare funciară pentru armonie și ordine interioară. Normalitatea lui ține de o astfel de apetență. Dincolo de trebuințele fiziologice sau pragmatice, ne simțim împliniți cu adevărat când existența pe care o avem devine armonioasă, consistentă, frumoasă. Frumusețea umană derivă dintr-o coerență internă ideatică sau comportamentală, pe care o căutăm, dar și dintr-o corelativitate a acesteia cu una exterioară, livrată de comandamente ce ne depășesc (Dumnezeu, comunitatea din care facem parte). În fond, și un ins cu carențe morale (un criminal, de pildă) își creează o „ordine“ valorică personală care îi dă senzația de împlinire și de confort interior. Nu este însă suficient. Contează ca această coerență existențială să fie corelativă, co-extensivă, concordantă și cu ordinea celorlalți, inclusiv cu cea a comandamentelor insuflate de Divinitate. Armonia, chiar dacă e rezultatul unei autonomii executive, nu trebuie să fie în răspăr cu o exterioritate valorică. Pozitivitatea comportamentală nu e una insulară, solipsistă, individualistă. Împlinirea umană este dată de prețuirea și respectarea valorilor care îi împlinesc sau fericesc și pe ceilalți. Ne realizăm cu adevărat atunci când prin actele sau aspirațiile noastre rezonăm cu căutări ce ne depășesc ca ființă și putință.
Posibilitatea regăsirii naturii noastre autentice este dată și de predispoziția de a fructifica ocazii sau intervale privilegiate, interacțiuni cu persoane sau situații care ne pot ajuta să descoperim „partea“ frumoasă din noi. Iar acestea pot fi atât ocazii pozitive (o realizare profesională sau personală, un câștig de o natură sau alta), dar și „negative“ (un insucces, o boală, o pierdere iremediabilă). Indiferent de amploare sau impact, aceste întâmplări – mai mari, mai mici – ar trebui să contribuie la sporirea, edificarea și ridicarea noastră spirituală, la aflarea sau corectarea „căii“, la perfectarea modului de a fi. O astfel de ocazie o reprezintă și intervalele de concentrare spirituală sau comportamentală presupuse de postul creștin.
Postul, o conduită personală, de „igienizare“ interioară
Departe de a fi doar un exercițiu de autodisciplină alimentară, afișat uneori cu emfază, rezonant cu chemări extra-spirituale (dietă de tip bio, dorința de a slăbi), postul ar trebui să devină o conduită personală, chiar intimă, de interiorizare, de concentrare spre sinele adânc și autentic, de „igienizare“ interioară, de convorbire sinceră cu eul, de vizare sau „domesticire“ a propriilor porniri și hibe de adâncime. Căci, cum scrie în Scriptură, partea vizibilă a comportamentului nostru depinde de ce este în interior: „Curăță-ntâi partea dinlăuntru a paharului și a blidului pentru ca și cea dinafară să fie curată“ (Matei 23, 24-26). În plus, nu este vorba de o luptă cu o incitare oarecare (o anumită mâncare), ci cu un examen existențial, ce devine un pas spre mântuire. „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El și-a pus pecetea Dumnezeu Tatăl“ (Ioan 6, 27). Nu există factor corector mai puternic decât trezirea propriei conștiințe aureolate valoric de divinitate care, la un moment dat, trebuie să te ghideze și să te determine să te miști de unul singur. A te lăsa mânat doar de o exterioritate decizională, indiferent de natura ei, înseamnă să te ascunzi de tine însuți, să te deghizezi, să adopți o formă de lașitate care să camufleze o vinovată neputință (se întâlnesc astfel de situații autojustificative, când inclusiv patimi grele sunt puse pe seama unor instanțe precum „cel întunecat“, „ceasul rău“ sau sunt luate drept… „încercări“ ale Bunului Dumnezeu).
Să ne dorim acum, odată cu intrarea în Postul Sfintelor Paști, un astfel de exercițiu purificator și înălțător, în care regăsirea și împlinirea noastră să continue și să se întărească. Iar nevoința de care vom fi în stare să conducă spre o mai dreaptă socotință și folosință!
Prof. dr. Constantin CUCOȘ, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iași – Ziarul Lumina