Pledoarie pentru fapte

Nu știu dacă vi s-a întâmplat să vă faceți anumite planuri, anumite calcule și să constatați că au fost cu totul nerealiste. Sau să vă construiți o anumită imagine despre o persoană, iar când ajungeți să discutați cu ea să observi că este cu totul altfel, fie în sens bun, fie în sens rău și astfel să vi se dea cu totul peste cap ideea pe care o aveați înainte. Mie, recunosc, mi s-a întâmplat de multe ori. Dar nu știu dacă ați căutat și o explicație pentru aceste întâmplări și pentru altele similare. Ce se întâmplă cu modul nostru de a vedea lumea sau mai bine zis cu modul nostru de a interpreta lumea, de suntem duși de minte așa de mult pe lângă realitate? Cred că o explicație ar putea fi aceea că noi – de ce să nu recunoaștem! – ne închipuim foarte mult lucrurile, trăim foarte mult în închipuire. Iar când spun închipuire, nu înțeleg doar plăsmuiri fantastice, ci inclusiv gândirea noastră, cugetarea noastră, filosofia noastră care se construiește doar în mintea proprie, printr-o rupere de realitate. Mintea omului are această tendință păguboasă, de a interpreta lucrurile, de a le vedea prin prisma propriilor așteptări sau, mai simplu spus, de a-și da cu părerea față de orice eveniment sau lucru. Iar pricina închipuirilor noastre nu stă decât în lipsa trăirii realității. Și dimpotrivă, omul care are experiența adevăratei realități se bucură de cunoașterea ei și nu tinde și nici nu dorește să se dedea unor cugetări sau interpretări fără substanță, doar de dragul reflecției.
Dar la fel de adevărat este că unii dintre noi ne facem din trăirea în închipuire o meserie și în acest caz e musai să-i dăm înainte cu părerea noastră despre lume și despre tot ce se întâmplă în ea. Ba există și anumite profesiuni ce înlesnesc aplecarea spre închipuire. De pildă, o persoană care are o activitate exclusiv intelectuală este foarte ispitită de închipuire, de gânduri, de tot felul de scenarii mentale. De aceea și cele mai năstrușnice idei ai ocazia să le auzi de la oamenii așa-zis „învățați”, „citiți”, care joacă un rol foarte important în formarea opiniei publice. Însă valul de închipuiri care ne inundă viața cotidiană este atât de mare, încât nimeni nu mai analizează în profunzime aceste creații mentale și efectele lor atât asupra comunității, cât și asupra celor care le emit.
Astfel de produse pure ale închipuirii nu se găsesc doar în spațiul laic, ci le putem afla chiar și în domeniul religios. Avem astfel de exemple încă din perioada apostolică. De pildă, să amintim mai întâi incredibila fantezie a lui Simon Magul, care a încercat să cumpere cu bani dumnezeiescul har de la Apostoli, ca astfel să-și întemeieze propria sectă, fără legătură cu Apostolii și, în ultimă instanță, fără o cunoaștere a lui Dumnezeu și a Bisericii lui. Dar există și forme moderne de trăire într-o închipuire religioasă, uneori amplificată și de spațiul virtual. O astfel de închipuire mi-a fost dat să constat pe un blog „ortodox” unde, după comunicatul Sfintei Kinotite a Sfântului Munte Athos cu privire la Sinodul panortodox, ținut anul trecut în Creta, în care se consemnează o critică constructivă a hotărârilor sinodului, dar și un dezacord clar față de cei care instigă la întreruperea pomenirii ierarhilor pe motiv că au participat la sinodul cretan, pe blogul cu pricina scria mare: Athosul a căzut în erezie!
Este simptomatică această afirmație pentru anumiți creștini care, deși au o identitate ortodoxă, trăiesc în afara comunității eclesiale, adică în afara realității. De aceea, inclusiv învățăturile și canoanele Bisericii sunt abordate de ei teoretic, scolastic, fără o legătură cu trupul viu al Bisericii, în care nu se iau decizii decât în timp, după ce conștiința eclesiei a decantat lucrurile într-un mod firesc, precum un organism care-și elimină toxinele treptat, așa cum se vede în toate momentele cruciale ale istoriei Bisericii, pe care nu avem spațiu să le amintim.
Îmi vine însă în minte o întâmplare din Pateric, unde un părinte îi spunea unui bătrân că ucenicul său este atât de luptat de gânduri, încât nu se mai poate înțelege cu el. Atunci bătrânul l-a sfătuit: „Logodește-l cu munca fizică și-i vor înceta gândurile”. Așa a făcut, și ucenicul și-a recăpătat liniștea. Observăm aici o pildă tipică de trăire în închipuire, vindecată printr-un remediu simplu, știut fiind că munca are puterea de a opri gândurile și de a-l readuce pe om cu picioarele pe pământ.
Lumea noastră este plină de vorbe, de idei, cele mai multe produsul închipuirii. Așa că nu e cazul să le mai înmulțim și noi, smintind lumea. Mai de folos ar fi un gest prietenesc, o faptă bună, o mică osteneală pentru comunitate. Acestea vor da mărturie, mai mult decât toate cuvintele scrise pe hârtie sau pe bloguri, că am lepădat fanteziile și trăim în adevăr.
(Nicușor Deciu, sursa: Ziarul Lumina)