Personajele din proximitatea prezidențială, că tot e la modă cuvântul, dincolo de deosebirile de costumație, sex sau religie, au în comun exercițiul unei plecăciuni. Nu e musai ca mult adulatul să fie de față.
Voi încerca să pun cap la cap plecăciuni care intră zilnic, pe programele aferente, în cutia televizorului și să le examinez. Un domn corpolent, pe cât de lat în gușă pe atât de rezumat în distanța care-i separă sprâncenele de frizură, îl evocă, la fiecare întrebare complicată sau banală, pe „domnul președinte”, care, așa cum a spus, bine a spus. Ce? – nu se mai înțelege și aproape că nu mai contează. Domnul președinte știe, cunoaște, gândește, domnia sa are strategii scurte, medii și de viitor. Pronunțând președinte, politicianul, de meserie parlamentar trecut de câte ori e nevoie dintr-o parte în alta a eșichierului politic (iarăși un poncif!), se gudură din întreaga lui făptură, salivează instantaneu, bucile obrajilor se împurpurează. Nu zice niciodată Băsescu, domnind doar funcția și ideea de stăpân absolut.
Cocoțându-ne ierarhic o treaptă, dăm de politicieni care stau mai aproape de Traian Băsescu. Îi adulmecă sudorile, l-au auzit, scuzați, râgâind și-i simt căldura degajată de piele. Ca atare îi domnesc, nu relaxați, ci tot încovoiați în plecăciune, numele, înfiorați la gândul că ar putea fi văzuți, iar reverența n-ar fi destulă. Unii sunt miniștri din succesivele cabinete Boc, alții, sau aceiași, miniștri din spatele șoferilor sau ușierilor pe care i-au azvârlit în față, receptori de ouă clocite în viitoarele campanii și paravane pentru înjurături.
Toți, absolut toți vorbesc despre măreția lui Băsescu, despre cum ne-a extras el din criză și despre cum ne-a împiedicat să devenim o nenorocită de Grecie, țara aceea unde pensia cea mai mică, neatinsă de ajustări, e de 800 de euro lunar. Cei mai apropiați de președinte, alintat uneori Traiane, sunt câțiva grei, câțiva supraponderali financiar, cu care fostul primar general a golit lăzi de whisky în nopțile lungi și pe care i-a înjurat delectându-se sau le-a turnat pe frizură sticle cu licoare scoțiană. Nimeni, într-o așa împrejurare, nu-și îngăduie să se supere. Nicu Ceaușescu se zice că ar fi făcut asta la Londra, cu prilejul unei vizite, iar sticlele de whisky au fost deșertate, din două mâini deodată, pe scăfârliile plecate ale celor doi securiști care-l păzeau și pe care i-a chemat de la ușă. Na-vă, mă, și vouă, ar fi zis, supărat că respectivii îi făceau, cu supușenie, rapoarte la mumă-sa. Pe Băsescu nu-l toarnă nimeni, iar rapoartele, dacă ar fi, ar veni tot la el.
Mai există și o ultimă, cea mai înaltă și apropiată plecăciune, asupra căreia nu-mi îngădui descrieri. Cum se apleacă, de ce se apleacă, plecăciune de reverență sau utilitară? Nu intrăm în detalii care, prin gingășie, scapă puterii mele descriptive. Verbal, cea mai curtenitoare și mângâioasă plecăciune a fost rostită de doamna Udrea, care ne-a povestit, de pe scenă, cum suntem noi urmașii nu ai Romei, nu ai înfrântei Dacii, ci ai lui Traian Băsescu. Toate celelalte plecăciuni au pălit în fața acesteia, rămasă neatinsă, ca floarea aceea care se cheamă pe latinește Impatiens noli-tangere.
